„ România a fost dragostea vieții mele! ” Prințesa Ileana ( Monahia Alexandra)- Partea a III-a

„ În om se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai şti să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor, care deodată vin ca o apă umflată de ploaie, revărsată peste mal.” spune atât de frumos doamna Ileana Vulpescu. Simțămintele ei mi-au fost reazăm de cuvânt pentru ultimul nostru popas, în 3 săptămâni de profundă și vibrantă călătorie în Muntele vieții unei prințese devenită monahie, Prințesa Ileana.
Pe 5 ianuarie 1909 intra în această lume principesa, iar la 21 ianuarie 1991, la unison cu finalul călătoriei noastre în timp, se năștea în ceruri monahia Alexandra.
Dacă Regina Maria a dăruit țării un chip viu, trăitor, fiind o Româncă nu prin vorbă, nu prin sânge, ci prin fapte, în Ileana s-a oglindit mama, Regina, mentorul, și aceasta fără ca personalitatea să îi fie umbrită.
Acest moment de revelație, când, cutremurat, realizezi că, deși știai tot despre tine și drumul tău, te trezești că nu îți era cunoscută esența misiunii tale, s-a împlinit pentru Ileana în durerosul moment când a fost exclusă dintre cei prezenți la Curtea de Argeș, la Parastasul Reginei Maria. A fost atunci acea batere de toacă în inimă, ce se Aude și se simte o singură dată în viață, când Ileana a realizat că nimic din ceea ce trăim nu este în van, totul are un Rost și rostul este chiar rostuirea existenței noastre. Era plânsă, dar fericită, pentru că înțelesese care îi era menirea următorului pas, că fiecare verigă a lanțului nu o încătușase, ci dimpotrivă, o adusese tot mai aproape de Dumnezeu. Această revelație i-a dat putere în anii ce au urmat, când statul comunist a început un atac furibund asupra ei și a familiei, iar Regele Mihai era și el înstrăinat de ea.

În 1945, din cauza antipatiei sistemului față de germani și austrieci, copiilor mari ai Ilenei li se ia dreptul la a primi educație în instituțiile statului. Cei 3 mai mici au putut rămâne la școala primară din Bran. Ileana decide să își înscrie fiul cel mare la Academia Militară, iar după acceptul primit cu mari insistențe, îi trimite Regelui Mihai o scrisoare de mulțumire pentru susținere. Contrar așteptărilor, Regele Mihai dă ordin ca Ștefan să fie dat afară din Academia Militară. În fața acestei decizii, Ileana a ales să se roage: “ Facă-se Voia Ta, Doamne! Dacă Ștefan trebuie să urmeze cursurile acestei școli, să rămână acolo. Dacă însă nu e bine, să plece de acolo și să se întoarcă acasă.“ Principesa a cerut, însă, primirea în audiență de către Regele Mihai, în semn de pace.
Ne aflăm astfel în acest punct al istoriei: suntem în preajma Crăciunului, nămeți și drumuri blocate de zăpadă pe alocuri, Ileana se află față-n față cu Regele Mihai. Cutremurator ceas, mult amânat de comuniști, când, stând față în față, amândoi descoperă că au fost mințiți, li se furase și modificase corespondența ani de zile. Acel Crăciun din an 1945 a fost cel al adevărului și al împăcării între Ileana și Mihai. Ștefan a putut urma studiile în Academia Militară, iar Principesa avea să exclame cu bucurie: “Eram din nou împreună, așa cum fusesem dintotdeauna în gânduri și în simțire.“
Au urmat ani grei. Comuniștii urmăreau întreaga Familie Regală, dar în special pe Ileana, pentru că i se știau acțiunile de sprijin pentru refugiații politici, elita intelectuală și pentru oameni ai clerului. Tensiunea ajunsese la asemenea cote încât fiecare membru al familiei primise câte o pastilă de sinucidere, pentru momentul în care puteau fi arestați de comuniști. Se știa îndeajuns că acel moment va fi sinonim cu debutul torturilor pe toate planurile. Nu s-a ajuns, însă, la o astfel de alegere, iar Ileana a confirmat mai târziu că, și dacă ar fi fost arestată, credința în Dumnezeu și educația primită de la mama sa, Regina, n-ar fi lăsat-o să recurgă la acest gest. < Se știa bine că, odată arestat, nimeni nu scăpa de tortură. La fel de bine se știa că deținuții de vază erau expediați în Uniunea Sovietică, unde torturile erau pentru ei mai “rafinate”, adică chinuitoare.>
În tot acest timp, cu sacrificii majore, reușește să termine ambele aripi ale Spitalului „Inima Reginei”, cea de pediatrie și de obstretică, iar personalul medical devenise parte din familia ei. În același timp, își implica copiii în toate acțiunile ei, astfel că, sub supravegherea unor cadre medicale, Maria Ileana și Alexandra, 2 dintre fiicele Ilenei, au condus Secția de pediatrie. Au urmat ani de lipsuri, de distrugere și de răsturnare de valori, guvernul comunist punând presiune pe toate instituțiile și oficialitățile, spre a promova „viața cea perfectă” în noua structură de stat.
Când în 1946, zona Branului a fost lovită de epidemia febrei tifoide, autoritățile au refuzat să confirme starea de fapt, Ileana fiind nevoită să apeleze direct la ministrul sănătății. La începutul anului 1947, Principesa află că a fost aleasă conducătoarea echipei de distribuire de alimente, donație din partea Președintelui Statelor Unite, Harry Truman. Ea a cerut ca transportul să fie destinat zonei Neamțului, unde, în 1918, petrecuse împreuna cu mama sa un timp de neuitat, în satele moldovenilor cu mănăstitile lor rupte din Rai, cum avea să spună mai târziu Ileana. Emoția a ajuns la climax când, odată ajunsă, localnicii au recunoscut-o și au primit-o în lacrimi de dor și recunoștință atât pentru ea, cât și în amintirea Reginei Maria. În sate, mănăstiri și schituri, oriunde ajungea cu pachetele de alimente, oamenii o întâmpinau cu aceste cuvinte: „Vă mai amintiți, Domniță..?”

Notorietatea Ilenei creștea fără ca ea să-și fi dorit aceasta. Oamenii o iubeau și a ajuns rapid dușman nr.1 al poporului pentru comuniști. Anul 1947 a fost anul exilului celui lung. Voi așeza în pagină fărâme de zguduitoare trăiri, descrise de Principesa însăși, care, alături de familie, a mers la mormântul mamei și al fratelui ei mic, Mircea, pentru ca apoi sa părăsească țara, în convingerea că nu se va mai întoarce. “ Am îngenunchiat pentru ultima dată în altarul inimii mamei și ne-am rugat în liniște, în adâncul sufletului. Luasem o cutie frumoasă, veche, din metal de pe una din mesele din castel, și am umplut-o cu pământ românesc, așa cum îmi aducea mama, când îmi nășteam copiii. Din tot ce am adus cu mine din țară, acea cutie e lucrul cel mai de preț.”
La plecare, tot personalul Spitalului și pacienții i-au condus plângând. Nota Principesa în Memorii: “Mă gândeam adesea dacă, înainte de a muri, ai timp să te uiți în jurul tău. Îmi spuneam: n-o să mai vezi niciodată aceste locuri. Acesta e sfârșitul. Atingi lucrurile acestea pentru ultima data, vorbești cu oamenii aceștia pentru ultima data. Îți iei rămas bun, dar nu ai parte de ușurarea de a te despărți și de trup în același timp, ci trebuie să-l iei cu tine și acesta este lucrul cel mai greu: să pornești cu tine însuți la drum în astfel de condiții.“
Principesa a simțit că, la plecare, să lase toți banii pe care îi avea la ea celor din jur: oameni simpli, țărani atât de frumoși și iubiți și de mama sa, cadrul medical, pacienții.
Refuzul lor a fost însă înmuiat în lacrimi: “ Nu, Domnița noastră. Astăzi nu vom accepta nici un dar de la dumneavoastră. Avem doar o singură rugăminte: vreți să îngenunchiați aici, cu noi, să ne rugăm pentru Rege, pentru țară și pentru întoarcerea Alteței Voastre?”
Și a rămas vie, crunt de dureroasă și cu luare-aminte în Timp trăirea Principesei din clipele ce au urmat:
“Am îngenunchiat acolo, în câmpul plin de noroi, alături de oamenii aceia care munceau în fabrică și alături de cei care lucrau pământul și, în timp ce soarele apunea încet asupra Munților Carpați, într-o ultimă tresărire de splendoare, noi ne rugăm: Tatăl nostru care ești în Ceruri, Sfințească-se Numele Tău, Vie Împărăția Ta, Facă-se Voia Ta… “
Plecarea din România a deschis ușa exilului spre Elveția, mai întâi. Ileana rămâne în continuare dedicată educației copiilor și acțiunilor caritabile. Dar în același timp, inima îi striga: “…înăuntrul meu, partea esențială pe care se întemeia întreaga mea ființă suferise o lovitură de moarte atunci când viața mi-a fost ruptă de cea a oamenilor mei, de viața poporului meu.”
Al doilea Stat-popas pentru familia prințesei a fost Argentina. La acel moment, comuniștii români și cei ruși au stabilit o recompensă pentru prinderea și aducerea lor în țară, iar Argentina a fost singurul stat care și-a asumat riscurile adoptării familiei Habsburg. Însă nici aici nu a fost o ședere de durată; dar nici în aceste împrejurări Prințesa Ileana nu s-a oprit din a le oferi sprijin refugiaților români. Sănătatea îi devenea, însă, din ce în ce mai fragilă: deficiențele nutritive din copilărie, problemele grave la coloană, artrita o propulsau în ceasuri de disperare și de neputință. “mă simt foarte umilită că sunt așa, eu, fiica unei mame atât de puternice cum era mama mea.“ În 1950 ajunge în Statele Unite, pentru tratament, iar în 1952 își publică memoriile în cartea “Trăiesc din nou”, dedicată “tuturor sufletelor curajoase care au rămas în țară“. Peste 2 ani iese de sub tipar a doua carte, “Spitalul Inima Reginei”, în care aduce în prim plan toate trăirile, sacrificile, bucuriile din timpul ridicării Spitalului de la Bran. Arhiducele Anton se întoarce definitiv în Austria, iar în 1954 se va produce divorțul. Dar marele ei dor, cel care îi sfredelea atât inima cât și conștiința, era dorul de țară, de poporul iubit al mamei ei, pe care Ileana, la rându-i, și l-a așezat în cuibarul sufletului. Purta înlăuntrul ei un simțământ al vinei că și-a abandonat neamul.
Mărturisea Ileana într-o scrisoare: “Nu știu dacă îți poți imagina ce înseamnă să te desparți de tot ce-ai iubit și cunoscut și s-o iei din nou de la capăt, fără să poți împărtăși din trecut cu nici unul dintre cei alături de care trăiești. Este trist să nu ai pe nimeni către care să te întorci și să-i spui: < Îți aduci aminte…> Le datorez ceva celor care au rămas în țară, celor care rezistă acolo, mă gândesc mereu la ei, la faptul că ei găsesc puterea să reziste acolo- e un lucru uimitor acesta.“
Mereu optimistă și zâmbitoare pentru ridicarea celor din jur, Ileana purta o suferință în străfundurile ființei. În această perioadă de durere și de rătăcire de sine, a izbucnit flacăra ceasului mult așteptat. La invitația unui apropiat ajunge la Boston și cunoaște maicile unei obști monastice episcopale, “Sfânta Margareta”.
În 1954, principesa acceptă cererea în căsătorie a lui Ștefan Issărescu, doctor specializat în patologie și în domeniul cercetărilor medicale nucleare. Copiii, adulți fiind, încep să se așeze în vieți echilibrate și astfel, Ileana parcurge o etapă în care se bucură de pace lăuntrică, începe să își înțeleagă rostul exilului și încearcă să ajute poporul roman în afara țării aflându-se. Pe cele 2 posturi de Radio: Radio Vocea Americii și Radio Europa Liberă trimitea mesaje de speranță, de libertate în țară, dar și dialoguri purtate cu oameni ai clerului ortodox sau prezentări de texte biblice, în speranța ca, astfel, inima îi rămânea unită cu poporul pe care simtea că l-a părăsit. În această perioadă este pătrunsă și mai mult de flacăra vieții monahale și petrece din ce în ce mai mult timp în rugăciune. A împărtășit dorința ei de a alege drumul spre monahie fiului ei mai mare, Ștefan, și sotului. Dar desi copiii au susținut-o în alegerea ei, Stefan Issărescu nu a fost de acord. Din acea clipă, a știut cu claritate care îi este chemarea. La sfatul Episcopului Anthony Bloom de Suroj, după pronunțarea celui de-al doilea divorț, Ileana vizitează Mănăstirea Ortodoxă Acoperământul Maicii Domnului din Franța, care, din prima săptămână a Postului Mare al anului 1961 îi și devine cămin, cuib al sufletului.

Acelora care o întrebau direct sau prin scrisori de ce a ales aceasta cale, a monahiei, Ileana le-a răspuns printr-o scrisoare deschisă: “Am ales viața de mănăstire, scria ea, fiindcă am simțit și simt în continuare, cu certitudine, că de acum înainte aceasta este Unica și Singura cale potrivită pentru mine.” Sora Ileana s-a apropiat cu multă blândețe de celelalte monahii, iar supunerea în fața autorității nu a reprezentat o problemă pentru ea, menționând cu bucurie în memorii că: „a învățat despre smerenie de la maica Marta, despre dragostea pentru călugărie de la maica Ioana, despre tradițiile disciplinei monahale, de la maica Teodosia.”
În 1964, sora Ileana însoțită de alte 2 maici au primit permisiunea de a merge în America spre a găsi spațiu spre ridicarea unei mânăstiri ortodoxe, la dorința și inițiativa sorei Ileana. Credința sa fermă, statutul regal, blândețea și dăruirea au impresionat. Astfel, a primit binecuvântare de a construi mănăstire pe pământ american, iar Mitropolitul Irineu a acceptat să primească viitoare mănăstire sub jurisdicția sa. Terenul pentru noua mănăstire, ce va avea ales ca hram „Schimbarea la Față a Domnului,” era localizat în statul Pennsylvania, iar la început, în afara de sora Ileana nu mai exista nicio altă monahie în viitoarea obște a mănăstirii. Viața monahală a fost descrisă ca pe o “poveste de iubire”, “expresia unei chemări simțite în cele mai adânci fibre ale sufletului. Există oameni mistuiți de dorul unei experiențe profunde ale apropierii de Dumnezeu. “ Sora Ileana continuă să susțină conferințe prin care sădea semințele cunoașterii vieții monahale în America și punea accent pe miezul ortodoxiei țării sale. Înălțarea mănăstirii a presupus o dedicare totală, prezența ei pe șantier fiind imperativă, în același timp ea însăși călătorind mult pentru strângerea de fonduri. Maica Alexandra a primit denumirea oficială de maică Stareță de BunaVestire, 25 martie 1969. În 1981 se retrage din ascultarea de stareță, data fiind starea de sănătate din ce în ce mai precară. Dar continua să poarte prelegeri la centrele de rugăciune organizate de Vatra Românească.
Ca o nelumească închidere de cerc, anul 1990 vine cu o minune în viața maicii: mai poate câlca o dată pe pământul țării iubite, înainte de a pleca la Domnu. Cu mari eforturi de sănătate ajunge în România, dar cu inima plină de bucurie și lacrimi. Era iar unită cu poporul ei. În septembrie 1990, când Maica Alexandra a venit în București la invitația doctorului Pavel Chirilă, cu prilejul lansării Fundației Christiana, fosta principesă și-a reîntâlnit într-o stare de impresionantă emoție una dintre prietenele cele mai apropiate sufletului, din copilărie: Cella Delavrancea, pe atunci în vârstă de 103 ani, fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea. Cele două se întâlneau astfel, după 43 de ani de exil.

Întorcându-se în America, maica organizează expedieri de ajutoare pentru copiii bolnavi de SIDA din țară.
Când și-a dat ultima suflare pe patul de spital, maica Alexandra era în pace: țara ei era liberă, iar Dumnezeu îi dăruise binecuvântarea de a se întoarce pentru ultima oară Acasă.
„Ultima mea rugăciune este ca Domnul Dumnezeu să reverse lumina Sa asupra voastră și să vă dăruiască bucuria pe care nu o poate lua nimeni de la voi. Amin.” ( Maica Alexandra- Ileana – Testament )

Irina Petra Stroe

Sursă:

https://evz.ro/printesa-ileana-romania-dragostea.html

Principesa Ileana- Inima Reginei Maria -Partea a 2-a –

Privim peste veac, în pagini de istorie îngălbenite nu de timp, ci de Uitare, și realizăm câtă Taină stă ascunsă în Lucrările Divinității. Vorbim deseori despre Măreția lui Dumnezeu și ne amăgim crunt. Dacă ar sta Omul pentru 1 clipă întru cugetare, ar înțelege că Dumnezeu nu este Măreție într-atât cât este Smerenie. Dumnezeu este cea mai înaltă Treaptă a Smereniei, Smerenia absolută. Dumnezeu este Cuibarul de: iertare, iubire, smerenie și…Răbdare absolută. Noi nu știm ce înseamnă nici măcar răbdarea noastră, măsurată în ceasuri. Cum vom putea oare vreodată percepe și pătrunde esența Răbdării lui Dumnezeu ?!

Așa, și nu altfel, am ales să încep Partea a 2-a din povestea Prințesei Ileana, întrucât Cărarea vieții ei a fost, de fapt, continuarea și implinirea nu doar a ceea ce lăuntrul ei purta în sine, de copilă fiind, ci și visul mamei ei, Regina Maria ( Maria Alexandra Victoria, nume de botez). Mamă și Fiică au fost Una atât în devotamentul și responsabilitatea absolute față de țară și neam, dar Una și în fața raportării la Divinitate, la Biserica ortodoxă cu Hristos drept Centru.

Continuăm răsfoirea unei pagini nu doar de istorie, ci de mistuitoare șlefuire a unui suflet. Poveste de viață și Lecție de Răbdare a lui Dumnezeu în implinirea misiunii unui Om, în lume și dincolo de lume. După aducerea pe lume a lui Ștefan, în exil, a urmat mutarea în Castelul Sonnberg, ce a deschis o nouă pagină de istorie. Departe de țară fiind, Ileana susținută și de Arhiducele Anton, își educa copiii în spiritul tradițiilor atât de iubite din țară, totul trebuia să rămână viu pentru ei, ca și cum s-ar fi născut Acasă și nu în exil. Dorul de țară, măcinat de durerea trădării mai întâi a fratelui, mai apoi din partea regimului comunist, a fost alinat doar de rădăcina adâncă păstrată în credința ortodoxă, rădăcină surprinsă într-o carte ce-i aparține, ,,Spiritul ortodoxiei’’, unde apar evidente valorile ce-i fundamentau caracterul, personalitatea: verticalitatea, responsabilitatea, iubirea față de semeni, pe care și-a manifestat-o lucrând pentru Crucea Roșie în cel de-al Doilea Război Mondial.

Satul Sonnberg a devenit pentru Ileana un substitut pentru țara-mamă din care fusese alungată de propriul frate, un spațiu unde încerca să supraviețuiască rănii sângerânde din inimă, continuând actele de caritate pe care le desfășura în România. Crăciunul Anului 1936 a rămas memorabil pentru întreaga familie. Regina Maria a fost prezentă la castel, a croșetat șosete pentru a le dărui copiilor din sat. Își amintea Ileana ca era cel mai frumos Crăciun din viața ei, îți avea copiii și pe mamă alături. În 1938, starea de sănătate a Reginei Maria se agravează brusc, iar în 18 iulie același an, Ileana își pierde mama, Regina, prietena, însă dobândește un înger în Ceruri, după cum mărturisea.

În 31 august 1939, Hitler invadează Polonia, începe al Doilea Război Mondial, iar Arhiducesa a fost obligată să facă față vieții de familie în lipsa soțului, să se ocupe de cazarea soldaților în castel, dar și de asistența medicală a răniților. La un moment dat află că într-un spital au fost aduși 2 soldați români răniți, dar că unitatea lor militară era alcătuită din 30. Astfel, în ciuda interdicțiilor, Ileana pleacă în căutarea tuturor celor răniși, să îi viziteze și să îi îngrijească. Până în 1942, principesa a fost împărțită între familie și răniții de pe front. În aceeași perioadă, Ileana, prima femeie cu brevet de Comandant din România, apelează și la funcționarii Consulatului Român din Viena și la cei din Berlin pentru asigurarea sprijinului medical al răniților. Ajunsese să călătorească și la București pentru solicitarea de provizii. În acea perioadă, nota: “ M-am transformat într-o cerșetoare de mâna întâi, în ciuda demnității mele regale, dar o fac pentru țara mea și oamenii ei, care sunt și ai mei.“
In 1943, Ileana își lasă cei 3 copii mari în grija unor prieteni din Brașov, pentru urmarea acolo a studiilor, și pleacă spre Sonnberg cu ceilalți 3 mai mici. Însă anul următor, momentul în care Hitler invadează Ungaria o găsește pe principesă cu cei 3 copii mici în țară, granițele se închid și pentru o perioadă a locuit cu ei într-o simplă gheretă la intrarea în Castelul Bran. În toată această perioadă, muncește până la epuizare, ajungând să lucreze la Spitalul militar ca asistentă.
În iulie 1944, Ileana și copiii toți au avut parte de bucuria întâmpinării lui Anton, eliberat din serviciul military prestart pentru Forțele Aeriene germane. Astfel, la momentul oficierii Slujbei de Sfințire a Spitalului “Inima Reginei”, ctitorie a Ilenei, ridicat în memoria mamei sale, Ileana și-a avut familia întregită. De reținut că Ileana a ales data de 22 iulie, ziua Sfintei Maria Magdalena, deoarece Regina își sărbătorea ziua numelui și în această dată.
Sfârșitul războiului vine cu invazia “aliaților“ ruși, dar Spitalul Inima Reginei își continua activitatea, desi Principesa era deja considerate un inamic al noului Stat, ea și familia fiind permanent în pericol de a fi deportați în Uniunea Sovietică. La Bran, Ileana reușește să adăpostească în taină, pentru scurte perioade, refugiați politici.
E sfâșietoare o mărturisire a Principesei legată de iulie 1945, când a trecut printr-o mare suferință sufletească, fiind exclusă dintre cei prezenți la Curtea de Argeș, la Parastasul Reginei Maria. În acel moment, a simțit că nu mai poate suporta, era prea mult. În șoc, s-a refugiat în micul Paraclis de la Bran și a avut viziunea Muntelui din fața ei.
Mărturisea Ileana: “ Ochii mi s-au oprit asupra perfecțiunii Muntelui din fața mea, nemișcat în perfecțiunea lui. Atunci am realizat că durerile apar ca să devenim precum Muntele, să atingem Realitatea Veșnică a Existenței. Acea zi de Iulie a fost clar Ziua de Revelație a vieții mele, când mi se deschidea o altă Ușa și trebuia să pășesc înainte, DAR pe alt Drum. Tot atunci a fost CLIPA în care am înțeles-o cel mai bine pe MAMA. Am înțeles cum a fost ea în stare să construiască, din chinuri sufletești și pătimiri, o scară spre plinătatea lăuntrică a legăturii cu Dumnezeu .“

Memorabilă rămâne întâlnirea Ilenei cu Părintele Arsenie Boca. Aceasta a ajuns la Mănăstirea Sâmbăta în 1947 pentru a-l cunoaște și a-i asculta predicile. Cu acceptul Mitropolitului Bălan, Principesa îl invită pe Părinte la Castelul Bran unde va ține cuvântări pentru apropiații Familiei Regale și pentru personalul medical din Spitalul „Inima Reginei”. Principesa s-a străduit să găsească soluții pentru a putea ramâne în țară, dar având în vedere contextul politic, la începutul anului 1948 a trebuit să părăsească România. În memoriile sale cuprinse în cartea „Trăiesc din nou”, a păstrat vie întâlnirea cu Părintele Arsenie Boca, căruia îi și trimite o scrisoare de mulțumire, numindu-l „o Lumină în viața ei.”: „Acolo, în micuța mănăstire Sâmbăta, ascunsă în inima codrului întunecat, în bisericuța albă ce se oglindea în lacul montan ca de cleștar, am întâlnit un călugar ce practica „rugăciunea inimii”. Pace și liniște profundă domneau în Sâmbăta acelor timpuri; era un loc al tihnei și al tăriei”.

Cine este Ileana?
Principesă în Războiul văzut și Monahie în Războiul ne-Văzut. Ceea ce vom regăsi în ultima Parte a călătoriei noastre în istorie.
“ Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea; cânta-voi și Te voi lăuda întru inima mea.” (Psalmul 107,1)
Partea a 3- a : 18 ianuarie
Irina Stroe

Sursa principala- https://evz.ro/principesa-ileana-inima-reginei-mariaii.html

„Cum sunt ce-am fost, voi fi ce sunt. Sunt interzis în țara mea și a strămoșilor mei.” ( Nichifor Crainic)

de Irina Stroe

În 3 cuvinte, cine este Nichifor Crainic? Se definește singur, un “Șoim peste prăpăstia” veacului său. 2 tablouri unite de aceeași trăire, în care Profesorul se regăsea deseori până la contopire, până la identificarea cu „rama”:
1) Muntele si strașnicele înălțimi de brazi ce-i deveneau uși de biserică a inimii atunci când, pribeag fiind, își iubea țara cu înflăcărarea castă, întru cumințenia frumosului țăran român, dar parte din românii ei nu-i purtau același simțământ.
2) Și sălile de curs ce-și asumau în plecăciune micimea spațiului când el, Profesorul, intra și lărgea alte spații decât cele văzute: cele ale sufletului studenților.

Într-un veac în care gândul omului este ghidat cel mai adesea de busola individualismului, când actul și actiunea iau locul a ceea ce frumos numește românul Fapta și împreună-lucrare, când se resimte acut setea de căutare, de scormonirea-după Rădăcini, în astfel de ceasuri, purcedem la Drum în căutarea lui, a unui Nichifor Crainic, un emerit nu doar al misticii ortodoxe, dar și al românismului, în toată singularitatea conținului de miez. spunea academicianul. “ A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism.”

Într- o zi ca cea de mâine, de 22 decembrie, an 1889, se năștea academicianul Ioan Nichifor Dobre, devenit Crainic mai târziu, într-un cosmic gest de preluare de ștafeta a dăinuirii seminței ortodoxe de la Mihai Eminescu, plecat la Domnul în același an. Profesorul de teologie mistică, poetul, jurnalistul, omul politic și scriitorul ortodox militant, s-a considerat pe sine “ un simplu mânuitor de cuvinte, un copil desfăcut din cea mai anonimă umilință rurală și intrat în altă lume, în care nu puteam să am nici rude și nici ocrotitori”.( N. C.)
Dacă școala primară a fost făcută în satul nașterii, avându-l ca reper de învățătorul ce i-a marcat sublim copilăria, Constantin Spâneșteanu, purtător de „geniu didactic”, următoarea treaptă în studiu a fost Seminarul Central de la București. A urmat apoi studiile la Facultatea de Teologie, în paralel cu cele ale Facultății de Litere. A urmat apoi „o viață intelectuală între tunuri”, participând la război ca și soldat snaitar, redactor la ziarul condus de Nicolae Iorga, “Neamul Românesc” și respectându-și în același timp și obligațiile militare.
La Viena începe cursurile Facultății de Filosofie și tot acolo descoperă strălucitoarea mistică ortodoxă, pe care o definea în viitorul său curs- teologia mistică e „știința îndumnezeirii omului, ce te face contemporan cu Dumnezeu.”, curs predat din 1927 la Facultatea de Teologie de la Chișinău, iar din 1933, la Facultatea de Teologie de la București. Ioan Ianolide, frate de credință și de martiraj cu Valeriu Gafencu, spunea că „prelegerile lui universitare îi înălțau pe auditori la ceruri.” Astfel s-a pecetluit în veșnicie prietenia dintre profesorului Crainic și tânărul Zian Boca, viitorul Părinte Arsenie care l-a și adăpostit în iarna 1944-1945, când începuse prigoana comunistă. De asemenea, Părintele Arsenie a fost cel care a și ținut ascuns în podul Mănăstirii Brâncoveanu manuscrisul profesorului său- “Zile albe. Zile negre. Memorii”. Ne-a rămas mărturia Pr. Dumitru Stăniloe : „Nichifor Crainic lega în mod strâns spiritualitatea românească de Ortodoxie. Era și un mare poet. În poemele sale el exprima această spiritualitate pe care o vedea prezentă în popor. Vedea Ortodoxia ca pe o componentă esențială a spiritualității românești.”

Pentru o scurtă perioadă, a deținut și funcții politice. Atacul la adresa regelui Carol al II-lea și a Elenei Lupescu l-a adus în disgrație, ceea ce a condus la desființarea ziarului „Calendarul”, „ziarul tuturor categoriilor sociale”, întemeiat de el. A fost acuzat că ar fi susținut principiile naziste. Nimic mai fals. Crainic însuși concluziona: „ rasismul german este o doctrină inumană, anticreștină, ce năzuie să întoarcă poporul la cultul sălbatic al focului din mitologia druidică. Rasismul este o nebunie și se bazează pe o filosofie anticreștină fundamentală.”
Orice cercetător just conchide că Nichifor Crainic nu a fost antisemit sau agent al hitlerismului, acestea fiind etichete puse de regimul comunist tuturor naționaliștilor care se opuneau Omului nou și regimului ateu. Ca fost ministru al Propagandei, Nichifor Crainic este urmărit sub acuzația de de a fi vinovat pentru dezastrul țării. Au urmat ani de pribegie și 15 ani de închisoare, mai apoi, la Jilava, Văcăreşti, Aiud.

Mai cunoaștem noi, cei de azi, sufletul poporului roman? Sau trăim acele vremuri despre care vorbește Nichifor Crainic, când ne privim sufletul neamului din care venim ca printr-un geam colorat, de la distanta, mască a ideologiilor străine?
Vorbim despre virtuti și valori, iar modestia pare a fi una dintre ele. Dar oare ce înseamnă adevarata modestie? Înseamnă îngenunchere? Înseamnă neasumare sau poate smerenie? Ortodoxia plămădită pe aceste plaiuri nu punea semnul egal între smerenie și umilire. Așa era înțeleasă și simțită ortodoxia. Românul de azi nu mai are ceea ce Nichifor Crainic ar fi numit orgoliul românismului și „inclina să se înjosească pe sine în fața străinului, în așa zis omagiu adus celuilalt.”.
Amintind strașnicul strigăt de adevăr al academicianului: “Chemarea geniului nu e aceea de a mântui sufletele, ci de a le pune, prin seducţia simbolurilor plăsmuite, în faţa veşniciei. Culmea umanului rămâne sfântul, nu geniul ! ” închei abrupt cuvântul articolului, dar las deschise porțile cugetării, așezând ca piatră de hotar pe drumul de la inimă la minte: epistola marelui român către Părintele Arsenie, ce grăiește despre dialogul de suflete clădit parcă în jurul unei coloane de infinit întru Hristos.
Menționez nota acestei scrisori- Această scrisoare a fost dată de Nichifor Crainic ucenicului său spiritual Părintele Arsenia Boca după întâlnirea de câteva ceasuri pe care au avut-o în toamna anului 1971, în biserica din satul Drăgănescu din Bucureşti, pe care Părintele începuse să o picteze. După mai multe convorbiri avute în Bucureşti, Nichifor Crainic a venit să pecetluiască, cu iubirea şi competenţa cu care scrisese Nostalgia Paradisului, valoarea picturii ucenicului său, ajuns părinte duhovnicesc de statură filocalică. (publicație „Gândirea”).

„Iubite părinte Arsenie,
A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir.
Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre.
Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.
E o pictură nouă ca şi predica de atunci. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.
Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradiziace pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului. Ceea ce domină în ea până acum e imaginea Maicii Domnului.( fragment)
Plecarea din această lume a frumosului Român a rămas cuprinsă într-o cuib de cutremurător legământ cu neamul său, de Dincolo-de acest Aici, mărturie semnalată ca o spovedanie în ajunul sfârșitului, de către ginerele său, Alexandru Cojan:
“ M-am născut într-o căsuță modestă ca fiu de truditori ai pământului. Pe crucea mea să nu fie scris decât numele. Cei care vor să știe cine am fost să mă caute în revista Gândirea, în cursurile de la Facultatea de Teologie, între membrii Academiei Române, în scrierile mele. Acolo sunt eu, sub cruce… un pumn de țărână doar… “

Sursă Articol:

https://evz.ro/nichifor-crainic-cum-sunt-ce-am-fost-voi-fi-ce-sunt.html

“ Visul meu este să construiesc o Mănăstire într-un loc minunat din munți, unde să mă retrag mai târziu: un Acasă al inimii, cu dor de țara mea(…)” Prințesa Ileana ( Maica Alexandra ) -Partea 1-

Timpul nu cunoaște înfrângeri, ci doar victorii. Pe 2 ianuarie, la început de acest an, Arhiducesa Elisabeta Sandhofer, fiica Printesei Ileana și nepoata regelui Ferdinand pleca la Domnul.
Și încă 110 ani rostuiți din desaga Timpului, un 5 ianuarie 1909 și 21 de salve de tun anunțau la Palatul Cotroceni nașterea “copilului întregirii mele“, cum avea să o numească Regina Maria pe Principesa Ileana. Născută pe pământ românesc, botezată și crescută în Biserica ortodoxă, Ileana și-a purtat pașii copilăriei pe front, printre răniți, alături de mama sa, Regina. Era altfel. Altfel decât ceilalți membri ai Casei regale, viziunea ei profundă, de adâncă solemnitate asupra vieții îi marca pe adulții ce-i stăteau mereu în preajmă. Legătura de suflet mama-fiică a căpătat în timp pecetea unui legământ ființial, Regina transmițându-i nu doar credința și aplecarea spre cele sfinte, spre atmosfera sacra a Sfintelor slujbe la care participau împreună, în mănăstiri, dar și dragostea de Om, de românul simplu, contopită cu dăruirea și sacrificiul de sine pentru mai-binele aproapelui.
În semn ceresc parcă, întâia casă în care Ileana a locuit de copil a fost Mânăstirea Cotroceni transformată în reședință a Familiei Regale,spațiu ce avea imprimate în ziduri așezarea, tăcerea creatoare, pacea și evlavia dospite în secole de rugăciune. Pentru ca, la final de viață, ultima locuință să îi fie în chip providential tot o Mănăstire, dar de aceasta data una al cărei ctitor și Stareța a ajuns.
Anul 1914 ne așază în fața unei Românii crucificate în tensiune, ce se resimțea atât pe plan international, dar și în interiorul Familiei Regale: regale Carol și Regina Elisabeta erau germani și erau de partea Austro-Ungariei și a aliaților germani, iar mama Ilenei, regina Maria avea convingerea că România trebuia să sprijine Marea Britanie. După moartea regelui Carol și a reginei Elisabeta, în 1916 regele Ferdinand semnează, după o perioadă de neutralitate, declarația de război împotriva Puterilor Centrale, iar primele bombardamente au ca țintă Bucureștiul și în special zona Cotroceni. Familia regală, însă, reușise să se mute la Buftea, în locuința Prințului Barbu Știrbei.

La vârsta de doar 7 ani, Ileana începe a-și urma mama în spitalele pline de soldați răniți, fetița înțelepțiță înainte de vreme învățând a le ține lumânările înainte de a-și da duhul, să panseze și să ajute doctorii și asistentele. Au rămas cutremurătoare notițele Reginei Maria despre acea perioadă: “ Astăzi, Ileana a mers cu mine la spital pentru prima data și m-a ajutat să le dau de mâncare răniților, purtând pe cap același gen d ebatic alb pe care-l port eu “ ( 6 oct.1916 )
Moartea prințului Mircea a venit cu o lecție dură pe care avea să o învețe de la mama sa despre ceea ce înseamnă responsabilitatea pentru poporul tău, despre datorie și verticalitate, despre dăruirea și punerea în slujba țării până la epuizare. Deși era cu inima frântă, Reginei nu i se permitea izolarea spre păstrarea doliului, ci dimpotrivă, era nevoie de ea atât în spitale, cât și în consiliile organizate spre discutarea situației de pe front, în desfășurarea războiului. Din perioada exilului la Iași, când foametea, bolile și disperarea marcau toate clasele sociale, micuța Ileana pregătea în taină coșuri cu bucăți de pâine și termosuri cu ceai, strecurandu-se pe străzile orașului, pentru a le împărți celor nevoiași. Sub masca optimismului, a aplecării native spre alinarea suferinței oamenilor, se afla fetița care trebuia să facă pași repezi pe scara unei devreme-înțelepțiri, însă râzboiul i-a răpit copilăria și au lasat deficiențe nutritive seriose, cauze ale numeroaselor intervenții chirurgicale pe care Printesa avea sa le suporte de-a lungul vieții. În toamna lui 1919, Ileana decide să doneze Crucii Roșii darul în bani primit de la colonelul Anderson și a preluat conducerea filialei de junior a Crucii Roșii din România, la doar vârsta de 10 ani, misiune pe care și-a asumat-o cu abnegație.
Mai târziu, avea să adere și la Asociația Tinerelor Femei Creștine, a cărei președintă a devenit. Tăria de caracter a Ilenei a fost elocventă și în atitudinea de sprijinire a mamei sale în conflictul cu Carol, fratele său, care a culminat prin refuzul acestuia de a se alătura regimentului său, în războiul împotriva Ungariei, care invadase Transilvania. Regina Maria a scris atunci o scrisoare dură, în care-l acuza de a-și fi trădat țara: “ Fii bărbat și du-te cu regimental tău acolo unde trebuie să te duci! “
Unul din momentele de cumpănă ale vieții a fost moartea regelui Ferdinand. Relația tată-fiică a fost una plină de afecțiune, devotament și admirație reciprocă. Un fragment a rămas emblematic din memoriile Domniței Ileana: ”Întreaga națiune l-a plans ca pe un părinte iubit- și cu infailibilă perspicacitate a poporului, oamenii nu l-au numit nici Ferdinand eliberatorul, nici Ferdinand biruitorul, ci Ferdinand cel loial, Regele Țăranilor“.

La 5 ani distanță, căsătorită cu Arhiducele Anton, exilată de propriul frate care simțea în prezența Ilenei alături de mama sa, Regina Maria, un contrabalans la toată conduita sa dictatorială ( atât în Familia Regală, dar și pe scena politică),i se refuză Prințesei întoarcerea în România pentru a participa la parastasul tatălui. Ileana avea însă o credință de nezdruncinat. Se căsătorise în Biserica Catolică, dar trăia în duhul Ortodoxiei, iar legământul ei cu țara în care se născuse era unit cu însăși ființa ei. Trăia, simțea, se ruga și cugeta românește. Cea mai mare dorință a Ilenei din acel al, 1932, a fost revenirea în țară pentru nașterea întâiului ei fiu, Ștefan. Răspunsul pe care l-a primit de la Regele Carol se întrevede prin scrisoarea- mărturie peste veac, trimisă de Printesă unei prietene: “ Îți scriu cu multă durere și mâhnire în suflet. Se pare că guvernul roman a decis că, dacă eu aș da naștere copilului în țara mea, acest fap tar reprezenta un pericol pentru stat și pentru șansele lor de a fi realeși, așa că porțile țării mele sunt ferecate pentru mine, ca și pentru un dușman și trebuie să rămân printre străini(…) “.
Principesa Ileana nu a renunțat, însă, la dorința ei de a-și aduce pruncul pe lume pe pământul țării și a găsit o alternativă ingenioasă, plan la care a participat și Regina Maria. Astfel, regina a ajuns la Modling, unde locuiau Ileana si Anton, aducând cu ea un vas de lut cu pământ “din sânul României”, care la cererea Ilenei a fost așezat sub patul unde urma să nască. Astfel, a venit pe lume, pe pământ românesc, Ștefan Habsburg, Arhiduce de Austria. Fiind cunoscută decizia crudă, injustă a lui Carol, desi atât pruncul cât și tatăl său erau apatrizi, s-a decis ca nașterea micului arhiduce să fie salutată așa cum se cuvine, cu salve de tun și în cântecul clopotelor de biserică.
Remarcabil este că Prințesa a ținut în mod deosebit ca la fiecare naștere a celor 6 copii ( Ștefan, Maria Ileana, Alexandra, Maria Magdalena, Dominic și Elisabeta) , să îi fie adus cu mari eforturi din țară, același vas de lut, cu pământ românesc, simțind astfel că își aduce pruncii pe lume într-un exil doar spațial, nu și unul sufletesc, lăuntric. Inima i-a rămas veșnic în țară, lângă omul simplu și cuminte al Satului românesc, țăranul frumos cu ancestrală înțelepciune.

Avea să îi scrie Prințesa Ileana, mamei sale, Regina Maria: „ Mamă, eu am o Scară de urcat, iar acum, după cum vezi, stau pe un <palier> și mă odihnesc. Dar va sosi si Timpul marilor încercări.”.
***

Partea a 2- a Articol : 11 ianuarie ( 11.01 )

Sursă Articol:

https://evz.ro/povestea-zbuciumata-a-printesei-ileana-i.html?fbclid=IwAR0XsLbe_5ucNrnO829qf1TTdFLJi5Ho6NgVltmElMn_oHm2vmQqMv2lRvU

Slobod îi a colinda?

de Ioana Oana

Slobozâ-ne gazdă-n casă,
Nu ne țâne la fereastră!
Slobozâ-ne gazdă-n tindă,
N-auzi zarvă de colinde?

Fiecare sfârșit de an este încununat de bucuria venirii în lume a Pruncului din ieslea Betleemului. Cerul și Pământul se bucură deopotrivă, iar Îngerii și oamenii slăvesc în acelasi glas minunea care se întâmplă an de an, de două milenii. În aceeași stare de spirit suntem si noi, tineri din întreaga țară, crescuți frumos în Tindă de Rai. Am învățat să vorbim în cel mai frumos grai al nostru, al românilor, graiul sfânt al colindelor. Imediat după începutul Postului Crăciunului, ne grupăm pe cete, fiecare în orașul din care provine și ne punem pe colindat. Astfel, împărtășim oamenilor dragi din bucuria pe care noi o dobândim, bucuria comuniunii.
Au dospit înlăuntrul acestui neam sământa și tâlcul Colindului, cu istoria sa, cu geneza sa unită parcă cu veșnicia- Colinde pe care moșii și strămoșii nostri ni le-au lăsat ca moștenire de suflet se aseamănă cu pâinea cea de toate zilele a țăranului român. De la grâul semănat cu trudă și până la pâinea aburindă de pe masă, drumul este lung și anevoios. Tot așa și colindele noastre, pe care le învățăm și le repetăm cu mult timp înainte, sunt aduse cu drag înaintea oamenilor ca o pâine caldă, din care ne potolim cu toții foamea spirituală și sufletească.
„Eu zic că e mare dar să știi că și Dumnezeu colindă împreună cu tine, și îngerii colindă împreună cu tine, pentru că noi colindatul l-am luat de la îngeri. Știți că atunci când s-a născut Hristos erau niște păstori pe câmp, niște ciobani cu oile și au văzut cerurile deschizându-se și îngerii venind și cântând, colindând, aducându-le vestea că li S-a născut Mântuitor. Deci, colindatul este obicei îngeresc și noi, colindând, îi închipuim pe îngeri. […] Nu colindăm numai pentru oameni, ci colindăm și pentru Dumnezeu și trebuie să colindăm în primul rând ca Dumnezeu să vină să colinde împreună cu noi.” Ne mărturisește Părintele Pantelimon Șușnea.

Colindele strămoșești sunt cartea de vizită cea mai fidelă a românilor. Acestea aduc în prim-plan cele mai importante scene biblice, dar și evenimente din viața de zi cu zi ale oamenilor. Prin texul lor, colindele spun povești străvechi, iar obiceiul colindatului păstrat din străbuni este unul încărcat de numeroase simboluri și taine ascunse, pe care doar cu inima le putem descoperi.
Noi, tinerii cu rădăcini adânc înfipte în glia țării, am învățat că întoarcerea la origini și la trecutul care ne definește reprezintă o datorie fundamentală, dar orice gest făcut din inimă aduce cu sine infinită bucurie. Așa am început să cunoaștem și să înțelegem mesajul colindelor străvechi, care ne-am rămas întipărite în inimi. Astfel, obiceiul colindatului păstrat și purtat cu noi acum, când facem pasul de la adolescență la maturitate, a dobândit autenticitate,a depășit gestul automatismului din copilărie, de a “merge cu colindul “. A devenit un act al comuniunii cu aproapele nostru, dar și cu cei plecați din lumea aceasta. Colindele prin care noi vestim Nașterea Domnului sunt asemenea unor făclii de rugăciune care luminează calea Pruncului Iisus. Noi nu doar colindăm, ci ne și rugăm.

Anul acesta, perioada premergătoare Crăciunului ne-a reunit cu prietenii noștri din întreaga țară, cu care ne-am programat prieteniile pe veșnicie. Astfel, ne-am adunat tineri din Sibiu, Cluj, București, Mureș, Timișoara, Brașov și am făcut ce am știut mai bine…să ne „odihnim” sufletește unii pe alții și să colindăm. Din acest drag pe care ni-l purtăm unii altora a luat naștere „Maratonul de Colinde”!
În marile orașe ale țării am organizat concerte de colinde tradiționale. Pe oamenii care ne-au fost alături nu doar i-am colindat, ci le-am transmis din bucuria și din preaplinul inimilor noastre. Am trăit și am simțit cu toții pur românește, căci în anul Centenarului, colindul nostru ne-a transpus în Anul Unirii, în imaginea Crăciunului sărbătorit de țăranul roman. Asemenea ca în trecut, gazdele “ne-au omenit cu colaci frământați cu trudă și rugăciune, cu mere ca bujorii, cu nuci bune și mai ales cu prețuirea specifică românului” așa cum ne-a mărturisit bătrâna Maria, din împrejurimile Sibiului. Emoția ne-a copleșit pe fiecare dintre noi când oamenii ne mulțumeau, cu lacrimi în ochi pentru darul făcut și pentru părticica din copilăria pierdută pe care le-am redat-o. Pentru câteva ceasuri, timpul s-a oprit în loc, iar toată suflarea a încremenit, domnind armonia și bunătatea, stfletele noastre evadând dincolo de granițele neputințelor.

Aceste moment sunt unice în viață, iar intensitatea lor este greu de exprimat în cuvinte. Și cum în viață nimic nu este întâmplător, cred că aceste colinde semnificative pentru neamul nostru sunt darul pe care Dumnezeu L-a făcut acestui popor, spre ridicarea lui an de an din amorțeala conștiinței. Atmosfera care se conturează atunci când colindăm este o mică parte a bucuriei nemărginite de care ne vom împărtăși în rai.
Deși România stă sub semnul unității, fiecare zonă a țării are specificul ei, care o detașează de celelalte regiuni. Chiar dacă este un obicei răspândit pe întreg cuprinsul țării, colindatul se trăiește diferit în Ardeal, Maramureș, Bucovina sau Moldova. În inima țării, în Transilvania, primii care vestesc Nașterea lui Hristos sunt copiii, care colindă întreg satul, până la lăsarea serii. Când aceștia, osteniți și amorțiți de frig ajung acasă, colindul este reluat de către adulți. Glasurile lor răsună până în zori, după care bucuria aceasta este prelungită în cadrul Sfintei Liturghii, la care participă îmbrăcați în straiele populare ale strămoșilor. În Oltenia și Muntenia, mesagerii Nasterii Domnului sunt feciorii. Dintre aceștia, cel mai vrednic este ales ca și conducător. În Ajunul Crăciunului, tinerii bat la pas întregul sal, oamenii poftindu-i cu mult drag în gospodăriile lor, pentru a le încununa Sărbătorile cu cântul lor îngeresc!

Oriunde am fi, oricât de departe ne-am afla de casă, sufletul nostru va tânji mereu după pământul strămoșesc, după graiul dulce al limbii noastre. Si acum vă împărtășesc o amintire dragă începutului de an 2018. Acest dor de rădăcini a devenit atât de apăsător, încât ne-am hotărât să colindăm Basarabia.
60 de tineri încrezători și entuziaști am trecut pe malul celălalt al Prutului, ducând cu noi bucuria venirii în lume a pruncului Iisus. Am simți că este de datoria noastră să facem acest gest pentru frații noștri. Chiar dacă istoria a fost dură și nedreaptă cu basarabenii, am fost plăcut surprinși să descoperim că sinceritatea și simplitatea care îi definesc pe moldoveni sunt încă valori aflate la loc de cinste în conștiința oamenilor. Basarabenii ne-au întâmpinat cu brațele deschise, dar mai ales cu inimile deschise. Ne-am lăsat să le cucerim inimile cu colindele noastre și au avut încredere în noi, destăinindu-ne tainele lor cele mai de preț, bucurii și suferințe deopotrivă. Născuți cu toții din același dulce popor, am descoperit în frații noștri de dincolo de Prut un dor de care cu toții eram cuprinși, dar despre care nu știam că își are originile atât de adând înfipte în trecutul nostru. Atât pentru ei, cât și pentru noi au fost clipe încărcate de o copleșitoare emoție. Ne-am întors acasă mai bogați sufletește și cu dorința arzătoare de a reveni cât mai repede pe meleagurile Basarabiei.

Trecând înapoi Prutul, am poposit în Moldova lui Ștefan cel Mare. Și popasul de Atunci e cu atât mai cutremurător resimțit Astăzi. De ce azi și de ce șederea noastră în duh e cu așezare de suflet? Pentru că deunăzi, pe 18 decembrie, românii ortodocși l-au avut drept sfânt în calendar pe Daniil Sihastrul. Acum, în această perioadă de miez de colinde, neamul nostru românesc dobândea încă un Sfânt în Ceruri.
Se spune că în spatele unui om mare și drept se află un om și mai mare. O astfel de personalitate a fost Sfântul Daniil Sihastrul, duhovnicul domnitorului Ștefan cel Mare. Sfântul Daniil a fost cel care l-a îndemnat pe voievod să apere țara și creștinătatea de mâinile păgânilor, încredințându-l că dacă va zidi după fiecare luptă câte o biserică spre lauda lui Hristos, în toate războaiele va birui. Astfel, după 47 de războaie terminate în victorie, s-au înălțat 48 de mănăstiri- repere ale credinței ortodoxe, ale istoriei si ale culturii poporului român până astăzi.

Despre viața sfântului există câteva consemnări ale lui Ion Neculce, în opera sa “O samă de cuvinte”. Cu toate acestea, în poezia “Daniil Sihatru”, Dimitrie Bolintineanu surprinde Firescul acestui sfânt iubit.

“Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume,
Unde un sihastru a fugit de lume,
Cu vărsarea serii un străin sosi.
— „Ștefan al Moldovei vine a-ți vorbi!”
— „Ștefan al Moldovei, Daniel îi spune,
Să aștepte-afară! Sunt în rugăciune.”
— „Bunule părinte! Sunt rănit și-nvins;
Însăși a mea mumă astăzi m-a respins!
Viu sa-ți cer povața dacă nu-i mai bine
Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine?”

Daniel Sihastru domnului a zis:

— „Ma înșeală-auzul ori eu am un vis?
Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie,
Dar cu umilință lanțu-l încovoaie!
Ce e oare traiul, dacă e robit?
Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?
Viața și robia nu pot sta-mpreună,
Nu e tot d-odată pace și furtună.
Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormânturi
Pentru neatârnare, oameni și pământuri;
Dar nu ai p-acela ca să-i umilești!
Poți ca să îi sfarâmi; dar nu să-i robești!
Dacă mâna-ți slabă sceptrul ți-o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îl lasă!
Căci mai bine este supus lăudat,
Decât cu rușine domn și atârnat!”

Și nu a plecat Ștefan cel Mare fruntea în fața invadatorilor.

Nu întâmplător, în această perioadă atât de bogată în evenimente istorice și de spiritualitate românească, poposește printre noi în plin decembrie și cald colind strămoșesc un Daniil Sihastru, duhovnic de înalt domnitor și sfânt la rându-i, Ștefan cel Mare.
Și pentru că unui colindător îi stă bine cu colinda, închei aceste gânduri așternute în emoție cu urarea de rămas-bun cea mai dragă nouă:

Varsă, Doamne har și bine,
Har și bine de la Tine.
Peste casă, peste masă
Peste oamenii din casă!
Varsă, Doamne fericire
Fericire și iubire
Peste mari și peste mici
Peste toți câți sunt aici!

“De pe mal de Prut, între Munții lui Iancu !”

Ne aflăm în plin decembrie încadrat parcă între frontiere de aspre și tremurânde ceasuri pentru sufletul autenticului roman de odinioară- acel reper al lui “A fost odată” spre care ar trebui cu toții să ne îndreptăm privirea cugetului: 1 Decembrie, dată a unirii de granițe și de suflete și miracolul lui 25 Decembrie, Naștere a Sfântului Prunc; 25 Decembrie purtător al semnului Unirii întru credința străbună, cea întru Hristos. E acel moment al anului deschis parcă mai mult decât oricând torsului din fusul poveștii, când dialogurile poartă cu ele strămutări în veac, iar tinerii și bătrânii își împrumută din Rostul bucuriei, al înțelepciunii, al păstrării de Sens, toate printr-o profetică așezare în Timp, cea a dăinuirii de neam- dăinuire ce e unită ființial cu dăinuirea credinței străbune.
La o astfel de închipuită șezătoare a mărturiilor vă invit, spre a cunoaște un suflet oarecare, ascultându-i tremurul simțămintelor, spre a înțelege, prin acest suflet, trăirea atâtor alți tineri a căror voce Roberta devine, ca un ecou. O tânără ce pare a grăi despre ea, dar care duce cu sine și strigătul buciumului unei fărâme din generația căreia îi aparține.

Irina Stroe: Roberta, ești un suflet pe care l-am pescuit, spre a depăna -aparent- o istorisire simplă, aleasă la întâmplare, din alte mii de povești de viață. Dar îmi aduc aminte de cuvintele lui Anatole France, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1921, anume că întâmplarea este pseudonimul lui Dumnezeu atunci când nu vrea să semneze. Totul se împlinește după un sens, cu un rost bine pecetluit a priori. Vreau, așadar, să ne povestești despre cum te simți a fi, raportat la întregul proces al devenirii, al șlefuirii de peste ani. Studentă la medicină în an terminal, româncuță cu o cetate de foc în loc de inimă, copil al munților din pântec sfânt de Românie, sunt doar câteva din oglindirile pe care mulți le-au văzut în tine. Cine e Roberta, în adâncul inimii?

Roberta Rodu : În adâncul inimii mele nu am găsit nimic doar al meu. În adâncul inimii mele, am căutat, și i-am găsit pe ei. Iar ei sunt prietenii mei, din Organizația Tinerilor din Sibiu. Înainte să îi cunosc eram o moldoveancă de pe malul românesc al Prutului care a ajuns între Munții lui Iancu și care voia cu orice preț să se întoarcă acasă cât de repede. Dar Dumnezeu plănuia cu totul altceva, așa că într-o zi a rânduit să îmi atragă atenția un afiș cu o excursie la Mănăstirea Oașa, iar de atunci…cred că m-a uitat acolo. Așa am cunoscut suflete în care m-am regăsit, și care au aprins în inima mea doruri pe care nici nu știam că le am! Acolo am purtat pentru prima dată în viața mea costumul popular…și îmi amintesc cât am plâns atunci de emoție… Nu m-am simțit niciodată mai…vie. În mijlocul acestor tineri, îmbrăcată cu straiele strămoșilor noștri, am plans pentru prima dată cu dor… Atunci am aflat cine sunt.

Irina Stroe: Cum s-a petrecut această minunată unire a timpului alocat studiului, medicinei, cu viața spirituală atât de activă, de vie?
Roberta Rodu: La început, proaspăt membru fiind, m-am speriat, pentru că nu reușeam să gestionez timpul între OTS și facultate. I-am spus asta duhovnicului meu și mi-a răspuns un lucru care mi-a fost de căpătâi în toți acești ani. ”Măi! Dumnezeu nu rămâne dator!”. Atât mi-a trebuit ca să mă arunc cu tot sufletul. Și a avut dreptate, niciodată nu a rămas! În tot acest timp nu am fost singură. Prietena mea cea mai bună este în același timp și colega mea și președinta Organizației. Învățam împreună, mergeam la OTS împreună. Țin minte cum odată, pentru un examen, chiar nu am avut timp să terminăm materia, așa că eu am învățat jumătate, ea jumătate, și am luat amandouă 10. Minunile au curs lanț la examene…iar totul a mers firesc înainte. Noi cu OTS-ul, Dumnezeu cu facultatea.

Irina Stroe: Cum ați sărbătorit voi, tinerii din OTS, 1 Decembrie și cum vă pregătiți pentru sărbătoarea de Crăciun?
Roberta Rodu: 1 Decembrie a venit atât de firesc… Promovăm tradițiile și toată bogăția neamului nostru. Dar nu o facem forțat, ci firesc. Fiind noi înșine. Anul acesta, 2018, a fost cu adevărat special, și am simțit că ne-am luat cumva…și mai mult avânt, fiind anul Centenarului. Nu întâmplător s-a rânduit ca fix anul acesta să fim gazdele Întâlnirii Internaționale a Tinerilor Ortodocși- ITO 2018, adică a peste 3500 de tineri care au însuflețit Sibiul cu Bucuria lor timp de trei zile.
De Crăciun nu știu dacă am cuvinte să vă povestesc, dar o să încerc. Cum altfel să poți duce atâta bucurie?! Trebuie antrenament. În fiecare an, Craciunul ni-l petrecem în tabăra de Colinde de la Mănăstirea Oașa. Și trebuie să fii puternic să reziști la atâta bucurie! În seara de Ajun colindăm peste 250 de tineri din toată țara în jurul unei mese ca-n povești, timp de câteva ore bune care se transformă în veșnicie. Râzi și plângi…, îmbrățișezi pe cel de lângă tine din tot sufletul și dacă ai avea și mai mult suflet, și mai tare l-ai îmbrățișa! Stând la masă, îi privești pe cei din fața ta, și te miri…te miri cum poate Raiul să coboare cu totul printre noi! Dar taci, privești, îmbrățișezi, respiri bucurie și…colinzi în continuare. Apoi, din prima până în ultima zi de Craciun, ne împărțim pe cete și pornim la colindat prin țară. Prin toată România! Vă dați seama câtă bucurie e acolo?! De aceea ne trebuie antrenament, iar antrenamentul ni-l facem toată luna Decembrie colindând în fiecare zi prin Sibiu și în jurul Sibiului.

Irina Stroe: Povestește-ne de ce fiecare an e altfel, în pregătirea pentru seara de Ajun? Ca și ceas al vegherii în bucurie și rugă, e oarecum ”la fel” fiecare an, dar la nivel de trăire, se pare că Moșul Crăciun aduce cu el la fiecare treaptă de nou an și un dar de crudă și renăscută emoție. Care este sursa, matca acestui etern plus de noutate și de autentic, cand superficial privind totul, colindele sunt aproximativ aceleași? Unde e taina acestui minunat Firesc al trăirii “dincolo-de” tumultul cotidianului?
Roberta Rodu: Chiar dacă privind superficial, totul pare înscris într-un tipar…ei bine, simțirea nu are tipar. Sufletul nu se va putea niciodată sătura de bucurie. Așa ne-a lăsat Dumnezeu! Cu suflete de capacitate infinită. Tot ce e pe pământ e finit. Dar sufletul e de Sus, e infinit. Și atunci el mereu va cere mai mult, pentru că poate! Poate duce și mai mult! După ce ai trăit poate cele mai frumoase zile din viața ta, râvnești spre mai mult. Vrei și mai mult! Iar taina? E simplu…e chiar infinitul din sufletul tău.
La început suntem ca niște copii mici. Apoi, încet, încet devenim copii mari, paradoxal încercând să nu ne îndepărtăm de esență- de a păstra viu și plin de bucurie copilul din noi. Nu înțelegem prea multe, dar ne bucurăm. Și bucuria ne e de ajuns. Apoi creștem, iar bucuria începe să se cuibărească în suflet, să prindă rădăcini și să capete formă. E aceeași bucurie, nu e alta! Dar atunci începi să pricepi care e sursa bucuriei,iar atunci o prețuiesti mai mult, ești mai delicat cu ea. De exemplu, noi cântăm un colind de 8 ani: “Ce soare răsare”. E preferatul nostru, toată lumea îl știe pe de rost. Dar până anii trecuți, nu am priceput Cine e de fapt Soarele care răsare în colindul nostru, iar după ce am înțeles nu l-am mai cântat niciodată la fel. Același colind, aceleași cuvinte, același note..și, totuși, în fiecare an e rostit altfel.

Irina Stroe: Tânăra de acum, privind peste anii ce au trecut, cum înțelege rostul credinței în formarea ca adult, rostul păstrării vii de frumoasă și castă tradiție, unită cu rădăcinile neamului? Cine sau ce anume consideri că ți-a fost Daltă în această șlefuire de sine?
Roberta Rodu: Ca pe o datorie! Așa înțeleg rostul păstrării credinței și al tradiției… E ca un copac pe care-l cureți primăvara. Vor crește mlădițe noi, seva e acum proaspătă, dar se hrănește prin aceleași rădăcini. Nu poți să te rupi. Pentru că dacă te rupi, te usuci. Dacă nu ai rădăcină, mori. De unde să mai primești viață? Rădăcina e secretul. Și e datoria ta să ai grijă ca mlădițele noi care vor crește, să fie conectate la rădăcină. Altfel ai omorât toate mlădițele care-ar fi crescut după tine. Iar dalta…e duhovnicul, care încă șlefuiește. În timp ce mâna care ocârmuiește dalta, e Hristos.

Irina Stroe: La noi, la români, colindul e Sămânța de Cer, poezie a sacrului pogorâtă pe pământ. Colindul e mai mult decât vers, transcende rima și ritmul, colindul e trăire, e curgere de dăinuire prin fiecare artera a ființei acestui neam, colindul unește bolțile cu teluricul în glasuri de oameni ce simt Bucuria altfel- prin Frumosul de-a-fi-laolaltă. Ce înseamna pentru tine colindul?

Roberta Rodu: Vai, păi eu cred că prin colind vorbim cu Dumnezeu! Atât de mult îmi place cum plecăm de fiecare dată din casele oamenilor cântând: “Varsă, Doamne, har și bine, har și bine de la Tine, peste casă, peste masă, peste oamenii din casă. Varsă, Doamne, fericire, fericire și iubire, peste mari, și peste mici, peste toți câți sunt aici”. Eu cred că Dumnezeu primește colindul nostru ca pe-o rugăciune!

Irina Stroe: Un mesaj pentru tineri, Roberta. Tineri de pretutindeni, nu doar pentru cei din țară. Ca pe răvaș scris în condei ce sfidează Timpul, așa să îți rămână cuvântul și peste ani, să te poți reîntâlni, spre re-cunoaștere și re-găsire, cu propriul tău simțământ de Acum.
Roberta Rodu: Probabil le-aș zice ce mi-aș spune și mie însămi. Să aibă curaj să fie ceea ce sunt! Fiți tineri, bucuroși, umpleți de viață totul în jurul vostru! Primiți cât mai mulți oameni în suflet, pentru că asta e singura bogăție ce vă rămâne și pe care nu v-o poate fura nimeni. E atât de mult loc acolo, încât încape tot Raiul.
Și nu vă fie frică ți nici ruține să trăiți românește!

Duceți mai departe seva neamului nostru, exact așa cum ați primit-o de la cei ce ne hrănesc prin rădăcini.

Sursa- https://evz.ro/de-pe-mal-de-prut-intre-muntii-lui-iancu-.html

De Centenar, România și-a chemat Copiii Acasă!

de Laura-Elena Vintilă

„Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic. Dar noi am ales să trecem prin aceasta.”
Petre Țuțea
***
Luna lui Decembrie e pentru români imaginea Timpului-roată, care adună în el: istoria neamului românesc, culminând cu Ceasul Unirii, Sfinți ai darului și ai dăruirii, deopotrivă: Sfântul Nicolae ( 6 decembrie), Sfântul Spiridon ( 12 decembrie) și Sfântul Ștefan ( 27 decembrie ), corola acestei luni fiindu-ne Sărbătoarea Nașterii Domnului Hristos.
Îl avem pe Sfântul Daniil Sihastru ( 18 decembrie) , Bătrânul Moldovei ce încă stă de veghe la maluri de ape și frontiere de suflete dezrădăcinate de țara-mamă. Pe 3 decembrie pleca la Domnul un Petre Țuțea, românul cu adevărul drept scut și lance care până în clipa ultimă și-a menținut vertical crezul că, prin neamul românesc, „o căruţă de ţărani a ţinut în şah imperii” și a avut cutezanța de a-și striga Unirea cu demnitate.

Mă voi întoarce la ziua de 1 Decembrie. Drumul spre Alba Iulia, un drum cu rădăcini. Ce dulce zvon e acesta ce cheamă mii de oameni, vorbitori de aceeași limbă, în inima țării? Ce strigăt, ce necesitate vie, nu încetează să crească în piepturile românilor de pretutindeni? Mulți dintre aceștia își poartă vârstele și încercările în lumi de dincolo de lume, unde nimic nu s-ar găsi să le amintească de bucățica lor de pământ. Și totuși, ei se întorc mereu și ne bucurăm de ei. Căci sunt iarăși aici, Acasa. EI SUNT ROMÂNII DIN DIASPORA, români ce au ales să vină Acasă pentru Ceasul istoric al Centenarului.
Ne frânge un dor comun, grăbind spre Alba Iulia, ca pentru un spațiu sacru, vindecator. Sigur ca nu doar vesela însoțire, nu doar priveliștea codrilor sau plăcerea unui răgaz sărbătoresc dau socoteală de acest simțământ. Când inimile ni se înalță ca limbile de foc și începem să ne căutăm opincile, făcându-ne frate cu drumul, așa să știm, că Dumnezeu este cel care ne cheamă! Ne cheamă să fim iarăși noi înșine. Căci, colecționari de neputințe cum suntem, ne mai și pierdem. Ori, El, Tatăl nostru și al părinților noștri, nu ne lasă. Ne soptește: “Veniți, căci Eu vă aștept, să leg rănile voastre.” Mai ales El ne sărbătorește întoarcerea, știind că este multă căință în cel ce stă iarăși, în pragul casei. Să ne veselim dar, căci drum bun este acela care are ca punct de sosire țara lui Ștefan Voda și-a lui Neagoe Basarab.
Ne-am încredințat încă o dată, acum, la 1 Decembrie, ca și în ani mai juni, că suflarea de viață primită pe pământ românesc este un dar ce nu se poate risipi. Acest însemn nobil capătă forma dorului care, în duioasă armonie, ne și pârjolește, ne și alină, oricât ne-am îndepărta. Acasă ne strigă.
Romania este izvorul din care călătorul bea și de care rămane mereu legat oricât ar umbla pribeag, prin legi străine. Singură, țara, este cea care ne ostoiește setea de adevăr. Cuvinte semețe, spuse la praznic mare, veți spune, poate. Însă vă asigurăm de buna noastră credință. Adevărul începe cu locul în care am deschis ochii. Doar prin raport cu acesta, cu originea noastră, ne putem dobândi onest libertatea.
În zilele ce tocmai au trecut, “ Masa tăcerii” a lui Brâncuși s-a întrupat în substanță vie, de oameni așezați în rugăciune de mulțumire pentru neatârnarea și identitatea lor, oameni ce și-au împărtășit unii altora o bucurie neumbrită de vremelnice agoniseli. Acesta este semnul unei nădejdi mari, căci a trăi și a înțelege pentru un al doilea, în afara noastră, este expresia cea mai potrivită de schimbare a cotidianului prin dragoste. Cei prezenți la Alba în aceste zile, am simtit mai mult ca oricând legătura dumnezeiască ce ne leagă, ne-am zâmbit fără fisură, fără de cearcăn, mai curând cu inima ușoară, ca bătaia vântului peste grâne, și ne-am trezit, surprinși, cu lacrimi de fericire scăldându-ne obrajii.
Ce serbare a firii, ce întâlnire binecuvântată este aceasta, care, fără efort, fără explicații de prisos, reamintește oamenilor pentru ce trăiesc! Au fost acolo atâtea perechi de ochișori de românași care privesc și învață astăzi importanța unității noastre nedespărțite. Astfel, de la fragedă vârstă, ei vor fi conștienți că au ceva sfânt de apărat și că viața trebuie închinată cinstei, adevărului strămoșesc și păstrării credinței ortodoxe, în mod neprecupețit. Bunicii lor blajini, în straie populare, le-au fost călăuze răbdătoare, istorisindu-le domol despre jertfe trecute, dar niciodată uitate. I-au purtat pe brațe în hora trainică și le-au murmurat versuri sfinte, ce vor călători de la unii la alții, până în veacul viitor și în toate veacurile acestui popor. Am putut auzi, șoptite, unele dintre întrebarile acestor micuți despre cât de departe este cerul, despre Dumnezeu, despre paradă, despre uniforme sau despre sfinții din icoanele Catedralei și aceasta ne-a înduioșat, căci am realizat cât de importantă e misiunea noastră în mesajul pe care îl transmitem celor ce ne vor călca pe urme. Și poate iarăși se vor ridica dintre aceștia, ca în vremurile de demult, un nou Vasile Goldiș, un înțelept Ion Inculeț sau vreun mândru Iancu Flondor, care să lucreze pentru unitatea noastră spirituală. Să nu avem teamă!

Generația noastră își trăiește încă discipolatul față de trecut, hrănindu-se din modelele sale, pentru ca mai apoi, să preia rolul de învățător al celor ce vin. Un bun dascăl își stăpânește trecutul, își fredonează imnul, și dă viață pildelor, când împrejurarea o cere. Singur, omul liber este cel ce știe să culeagă din circumstanțele lui, așa cum aminteste părintele Nicolae Steinhardt: „Nu importă ce au făcut din noi, ci importă ce am făcut noi cu ce au făcut ei din noi.” . Sigur, astăzi sarcina ni se prezintă mai spinoasă, căci contextul istoric actual ne cere o încordare a spiritului de cu totul alta subtilitate. Ne mobilizăm anevoie, când nimic nu pare să ne amenințe. De aceea, în vremuri de pace, să ne aplecăm asupra propriei conștiințe, să o îmbogățim cu sensul humei pe care călcăm și al drapelului sub care respirăm. Aceasta sanatoasă glisare interioară, de la învățăcel la povățuitor al generațiilor ce urmează, se produce numai prin cercetarea menirii proprii. Să ne radiografiem mai cu băgare de seamă, sub unghiul cusururilor noastre, învrednicindu-ne la răstimpuri a răsfoi câte o foaie de istorie, ori cerând sfaturi bătrânilor din urmă
Aflați că toți românii, până la unul, au fost de față pe 1 Decembrie la Sfânta Liturghie, apoi au admirat parada, cu imn românesc pe buze. Chiar riscând să vă mirăm cu așa vorbă cutezătoare, vă destăinuim că v-am întrezărit în fiecare om prezent. Indiferent din ce ungher al țării priveați spre Alba. Să nu vă îndoiți nici o clipă: un singur român de s-ar fi prezentat la monumentul cel nou al Marii Uniri din fața Catedralei, cu tricolorul în mână, și ar fi fost de ajuns, căci fiecare din noi poartă țara întreagă în el. De atâta doar ar fi nevoie pentru mântuirea poporului valah: un singur om, smerit, să stea martor pentru neam, pentru noi toți. Dar chiar și de n-ar mai fi nici unul, cum ne convinge Mircea Vulcănescu, în a sa “Dimensiune românească a existenței”, și tot “[…] ai impresia că, dacă acest pământ s-ar goli de oameni, cei care le-ar lua locul, s-ar face aidoma cu noi”. De aceea, când rostim România, înseamnă ceva mai mult decât o simplă alăturare de pământuri. Noi suntem unul întru Dumnezeu. Fericit va fi cel ce va căuta să înțeleagă și să-și însușească năzuințele creștine ale înaintașilor , pentru că doar acela va gusta din dulceața rostului său și nu va pierde niciodată busola.
Români, suntem chemați la o dragoste mai cuprinzatoare, mai serioasă, mai aprigă decât mărunta grijă pentru propria ființă.
Ne numarăm printre aceia care, odată întorși de la Centenarul Marii Uniri, încearcă un puternic sentiment de reînnoire a gândului, de început cutezator, ferit de compromisuri. Avem chezași pe crainicii prezenți în acest sfârșit de săptămână la Alba Iulia, care poartă numele de români și care, cu noi în gând și în numele nostru, s-au strâns să dea mână cu mână, în jurul soarelui. Este cineva oare, care cercetându-se sufletește în dimineața lui 1 Decembrie, să nu fi resimțit acea strângere de inimă, acea emoție irepresibilă sau o pioasă recunoștință pentru acest moment istoric? Pentru câteva momente, ne vom furișa împreună privirea către momentele de regăsire ale romanilor de Acasă cu aceia din diaspora. Ca râurile, primăvara, tineri și bătrâni au pornit la drum spre Alba Iulia, încă de la mijlocul săptămânii trecute. Au șuierat trenurile în adâncul nopții ca mistice sălașuri de sărbătoare, asezându-ne pe noi, cei rămași, în condiția reîntâlnirii autentice, nemijlocite, cu cei de departe. În ferestre erau prinse, ca scoarțele înflorate în case de oameni gospodari, drapele românești și basarabene.

Un octogenar, evident emoționat de Ceasul Centenarului la care avea să participe, povestea: “Bătrânii noștri, învățătorii noștri, mâncau pe foi de ziar, și se serveau între ei cu bunătăți gătite in casă. Am vrea să păstrăm cu grijă aceasta icoană in amintire, a bunicilor mâncând pe foaie de ziar, căci povața lor spre simplitate ne va apăra de multe neajunsuri pe viitor.”
Frații noștri din diasporă nu au părăsit România. Ei au plecat pentru a se regăsi și pentru a se întoarce cu dragoste, când i-a prins dorul năprasnic din urmă, în ceas de Sărbătoare. Întocmai ca fiul risipitor pe care tatăl îl cinstește, căci tatăl îi înțelege tumultul și căutările tinerești, în drumuri secetoase. De aceea îl și iartă pe fiu, căci știe el că uneori, întrebarea drumului este mai prețioasă decât răspunsul care încremenește inima. Toți cei pe care am avut bucuria a-i însoți în orașul Marii Uniri, au avut ocazia să ne mărturisească faptul că nu-și explică altfel reapropierea de țară, decât prin hotărâre dumnezeiască. Căci pe Dumnezeu L-au aflat din însăși îndepărtarea lor, și găsindu-L pe El, s-au reîntors la neam, chemați ca de sunetele răsfrânte ale unei miezonoptici.
Am păstrat câteva frânturi din cele ce am avut plăcerea să aud în periplul meu “alb-iulian”, gânduri, confesiuni, declarații de pe tren, de prin furnicarul cetății sau de la întoarcere. Mă emoționează puternic, revăzându-le negru pe alb. Vi le redau întocmai:
Florian M, Franța: “ Mă bucur mult că ne-am întâlnit cu toții la Alba Iulia. Să știți că nu o să uităm 1 Decembrie niciodată. Și…aș vrea să vă îmbrățișez pe fiecare în parte. Poate pe moment, nu ne-am dat seama, dar am trăit un moment istoric. Nu știu dacă simțiți toți la fel, dar parcă s-a născut între toți, o legătură dincolo de granițe și timp. Cu unii dintre voi am interacționat doar câteva momente. Eu cred că vom mai merge la Alba, și sper că pentru cât mai mulți, data ce vine, să fie o călătorie din interiorul țării, nu din exteriorul ei. La mulți ani!”
Laura Elena: “ Bună seara, la mulți ani! Vă rog să îmi permiteți să vă fac o fotografie. Aveți un costum extraordinar. Și semănați puțin cu Brâncuși și mă gândeam…Știu că probabil sunt românul cu nr 3524 care vă face rugăminte de o fotografie, dar acum, ce să vă fac, asta-i situația, trebuie vă asumați că v-ați îmbrăcat pe inima tuturor.”
Raspunsul domnului Radu, loc de origini nedivulgat: “Da, scriiț acolu, da? Mă numiesc Radu Crăciuniescu, di meserii sânt miedic vieterinar. Dar în timpul mieu liber sânt meștieșugar. Aț scris? Da? Foarti bini. “
Oana T, Franța: “Sunt recunoscătoare să pot dansa hora aici. Aș vrea să prelungesc momentul, să-l duc cu mine acolo unde mă întorc.”
Arcadie, Republica Moldova: “Dumnezeu e cu noi în toate. Și dacă iubim, trebuie să iubim întru Dumnezeu, căci încercând să fim după chipul și asemănarea Sa, doar așa ne putem iubi unii pe alții. Pe noi ne dezbină doar o prea mare preocupare de noi inșine.”

Ioana P, Franța: “ M-am hotărât să mă întorc. Saptamana viitoare am un interviu acasă, la Timișoara. Vreau în țară, vreau în România. Imi este dor.”
Domnul Doru Olenici, Rădăuți: “Da domnișoarâ, cum sâ vă spun…mii mi-i tari drag sâ hiu aicea. Mi-am pus unifuormâ pientru câ am vrut sâ lupt în fielul mieu. Dâa, nuormal câ puteț să faciț o fotografii cu mini. Vâă astieptam lâa Rădăuți. La mulți ani frațâlor nuoștri, la mulț ani copii!”
Nicolae, Marea Britanie: “M-am întors la Londra. Mâine voi lucra. O să fie dureros fără liturghie, dar Sfântul Nicolae mă va mângâia. A trebuit să plec prea curând de acasă. Dar într-o zi, cine stie..În momente ca acestea, ca cel de la Alba Iulia…este bine să vorbim, să cunoaștem oameni, să facem lucruri noi, să ne rugăm.”
Mihai, Republica Moldova: “ Noi suntem o asociație de basarabeni, stăm în Constanța, suntem studenți. Abia așteptăm să sosească acest moment, ia uitați câți suntem! Dar stați, să îi chem și pe ceilalți din celălalt vagon. Suntem mulți, am venit toți! Scuze o secunda…Cânta cucul bată-l viiina, de răsunăăă Bucoviiinaa… Așa, ce vă spuneam? El e Anatolie și el e Valer. Acasă la noi? Da, lumea este un pic mai cuminte, mai așezată. Lucrurile s-au conservat mai binisor.”
La o sută de ani de la Unire, Republica Moldova, reprezentată de patruzeci de tineri prezenți în această călătorie nocturnă, sfidând neprielniciile actuale, a dansat hora și și-a trântit căciula de pământ de bucurie, alături de frații români. Au probat o bătută moldoveneasca și “ceilalți ai noștri”, întorși din Apus, din Franța, Germania, Spania, si Marea Britanie. Ne recunoșteam unii pe alții, consimțind printr-un surâs complice, că ne îndreptăm către același loc. Vă înfățișam un drum-laolaltă, unde nu eram străini stingheri, ci frați care își dădeau mâinile. Frați întru Dumnezeu.
Părăsind prăfuitele posibilități obișnuite, am luat drumul haiducului, însă pe roți moderne, căutând să recuperăm pe cont propriu ceva din taina legăturii noastre profunde. În lentoarea dulce a pistoanelor trenului, “ta-tam, ta-tam, ta-tam, ta-tam”, romanii de pretutindeni înaintau să-și revadă frații. Dragii noștri, dragi români, să știți că ființa noastră statornică, călită în răbdare și trecută prin foc a invațat să înainteze! Copleșită de dorul pe care l-a purtat prin lume, încercată de negurile istoriei totalitare, biruitoare de samavolnicii, își amintește ea însăși, în această zi de sărbătoare, că “Cele ce sunt cu neputinţă oamenilor, sunt cu putinţă la Dumnezeu. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă.” S-a plămadit în noi, după trudă îndelungată, o conștiință nouă, suntem purtători ai unor aspre învățaminte, ce acum, în sânul generației noastre, sunt gata să dea în pârg. S-a ivit în noi, la ceas de veghe, o forță creatoare – zestre trimisă din veacul trecut, mâinilor contemporane- dornică să preia idealul de trezvie care ar putea afâna sufletul românesc. Așa, ca plugul care răstoarnă brazdele.
Stiți ce semnifică prezența spontană a sute de români din întreaga lume în același loc, în aceeasi zi? Aceea că suntem un singur trup, și că fiecare mlădiță a lui a decis să fie vie , să facă un adevăr cunoscut: că țara noastră are stăpân de drept , că este tare iubită și că, la un singur semn, vor răsuna munții de glasul feciorilor ei. În fiecare este un Prâslea care a decis să nu ațipească vreodată sub vitregii.
În dimineața de 1 Decembrie, după Sfânta Liturghie, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel ne-a rostit cuvinte pentru luare-aminte, intr-un cadru semeț și liturgic. Din mâini muncite, creșteau stindarde pe care scria: “Ortodoxia este maica spirituală a neamului românesc”. Sunete de bucium, cântec de doină și tril de fluier s-au răsfrânt în pietrele bătrâne ale cetății, înduplecând gerul să ocolească opincile și straiele delicate de sărbătoare. În acea dimineață, ne-am aparținut mai mult ca oricând, iar după apus de soare ne-am reunit în duioase colinde, ce ni-l aduceau neîncetat pe Hristos.
Catedrala era misterios adăpost pentru cei ce nu mai erau pentru ca noi să putem fi, și astfel, împreună, într-o Românie modernă, în timpuri grăbite, oamenii aduceau slavă lui Dumnezeu.
Așadar, toți știm că nu din întâmplare este trează conștiința noastră. Ea își trage seva din credința ortodoxă, sursă de nădejde, demnitate, smerenie, dar și de putere de a rămâne cu rădăcinile crescânde și adânc înfipte în piepturile străbunilor.

Românul e frate cu veșnicia. Aici, in plaiuri omenesti, se află doar într-o împreună-trecere cu frații săi, către lumea lui Dumnezeu. În modurile lui de a fi, posibilitatea este mai vie decât existența însăși. Ceea ce îl mână să înainteze și să participe la lume, este nădejdea lui nestrămutata în veșnicie. Pentru el moartea este un prag, nu un final. Altfel, cum ar fi depășit toate vitregiile ce l-au încercat, dacă nu prin dăruire totală, convins fiind că moartea este cununie cu Dumnezeu, îngenunchiere pe un ștergar curat? Credeți-ne că acestea toate nu au pierit din noi. Le-am citit în ochii tinerilor. Ei au ințeles: nu ne pot slăbi încă într-atât ademenirile de astăzi, încât să nu fim gata pentru ceruri mai înalte. Să fim încredințați de tineri ca de o taină a botezului de neam: când Dumnezeu va reașeza România Mare în dreptate, hărăzindu-i cuget drept, pornire semeață, si dezrobire de patimi, o va face prin mâinile lor.
Astăzi, în acest colț de lume, un pui de om se naște român, doar pentru că înaintea lui alții au ales să fie oameni. Fiecare neam e chemat sa-si gaseasca o cale proprie către mântuire, si e dator sa înfrumusețeze pamantul, “răs(z)-bunând” realitățile, adică… îmbunându-le iarăși. Cum aceasta?
Îmbunându-se pe sine.

Sursa : https://evz.ro/de-centenar-romania-si-a-chemat-copiii-acasa.html

Chapeau, „Manifest românește”!

de Irina Stroe

Articol interviu- Ștefan Paraschiv, redactorul-şef al revistei Manifest Româneşte

Curtea Muzeului Literaturii Române. 2017. După-amiază molcomă, tăcută, șiroind printre arbori- bătrâni mărturisitori de decenii: ani-săbii și ani-binecuvântări, împărțiți cu toții pe crengi vii, pecetluite cu Pacea înguduinței cu care străbunii ÎNCĂ mai privesc astăzi spre noi, ce de Azi. Arbori vii cu atâtea suflete frumoase, vii și ele. (…) Acești arbori au fost martori multor și însemnate ceasuri. O tăcere a naturii în cord vechi de capitală, o liniște nefirească parcă, având în vedere tot tumultul bulevardelor ce ne împrejmuiesc de dincolo de garduri. O tăcere asumată care lăsa drum deschis dialogului între sufletele adunate spre a trăi bucuria unei lansări de Revistă. O revistă în condei de manifest. Un Manifest- Cochilie, în care cultura, istoria, dreptul, literatura și spiritualitatea românească și-au dat mâna într-o strașnică și înflăcărată unire. Revista „Manifest românește”. Un proiect de suflet al unor tineri cu inimile încununate de tricolor, o mișcare în cascadă prin care se așteaptă doar atât- o clipă de trezire, o scânteie de ardere interioară în fiecare dintre noi.
Atunci, în mijlocul unor tineri inimoși, cu ochi curați și cu o Stare parcă împrumutată de la grizonații înțelepților din veacurile trecute pe care țara i-a avut, l-am întâlnit pe el. Ștefan. Ștefan Paraschiv, un român ce nu-și trăiește vârsta cât își tăinuiește anii simțămintelor profund unite cu România, cu neamul ei, cu stâlpii de mari oameni pe care și acum se sprijină întreaga națiune. Ștefan e tăcut, tăcut poate ca și arborii din curtea Muzeului ce ne era gazdă, dar în tăcerea lui vocea cugetului grăiește adevăruri pe care puțini sunt în măsură să le scoată la suprafață, și mai puțini să își asume consecințele pentru plonjarea în acest adevăr.
Tinerii de la Revista Manifest Româneşte pregătesc un nou eveniment de ţinută pentru cultura noastră, prilejuit de lansarea unui nou număr al publicaţiei Manifest Româneşte. Marţi, 27 noiembrie la sala Teatrelli din Piaţa Lahovari nr. 7 personalităţi precum Sorin Dumitrescu şi Radu Boroianu, dar şi numeroşi actori, scriitori, jurişti şi studenţi îl vor sărbători, cu aceeaşi ocazie, pe invitatul de onoare al evenimentului: maestrul Constantin Codrescu.
Pentru a întâmpina acest praznic de spirit, am stat de vorbă cu Ştefan Paraschiv, redactorul-şef al revistei Manifest Româneşte.

Acum, într-un Astăzi mai viu, an 2018, atingând aproape pragul lui 1 Decembrie. Cu Ștefan în fața mea, chip către chip, încercând să traversăm tranșee de istorie și de mărturisire de credință:
Irina Stroe: Cum se simte un tânăr al României în Anul centenar 2018? Atât din punct de vedere istoric, dar şi spiritual? România de astăzi nu mai este „întreagă”, precum cea a anului 1918, însa a rămas vie şi cruda realitate a acelei perioade, când atât pe front, cât şi pe scena politică, preoţii, armata şi oamenii politici erau una cu naţiunea si cu vrerea sa.
Ștefan Paraschiv: Un tânăr oarecare nu se simte nicicum şi zău că are dreptate. Personal, am resimţit acest aşa-zis centenar ca pe o umilinţă şi mă voi explica. Întâi, a fi sărbătorit Centenarul Marii Uniri ar fi însemnat refacerea României Mari. Anul 1918 înseamnă şi 27 martie, şi 28 noiembrie, nu numai 1 decembrie. Altminteri, să nu-i spunem „100 de ani de la Marea Unire”, ci „100 de ani de la Unirea Transilvaniei”. România a fost dublu răstignită în aceşti 100 de ani: în 1940, când naţiunea română a fost din nou sfâşiată de barbari, şi după 1944, când a început marea diluare a spiritului naţional, ce continuă şi în zilele de astăzi. În ciuda martirajelor şi a mărturisirii naţiunii române în infernul comunist, Dumnezeu a îngăduit ca „omul nou” să se nască şi să fie printre noi. Este uimitoare înainte-vederea părintelui Justin şi a vlădicăi Bartolomeu, ei au pus diagnosticul chiar din temniţă, eu nu fac decât să constat.
Revenind. Sigur, ce am propus eu mai devreme, refacerea României Mari, ar fi însemnat jertfă şi e convingerea mea că trăim un cumul de blesteme: unul ar fi cel al conducătorilor trădaţi şi ucişi, celălalt, al românilor (români ca şi noi!), pe care i-am abandonat în 1940, 1944 şi după 1990. Până când românii din Estul Moldovei (aşa-zisa Basarabie) şi Nordul Moldovei (aşa-zisul Nord al Bucovinei) nu vor reveni în sânul naţiunii române, să nu sperăm că ne va fi bine, când fratele nostru e în grea încercare sub străin!
În al doilea rând, autorităţile noastre ar fi putut măcar să se abţină de la a propaga acest slogan incalificabil: „România 100”! Naţiunea română are 2000 de ani, statul naţional unitar (şi modern) s-a constituit la 1859. Sintagma corectă ar fi fost „România Mare (sau Întregită) 100”, dar frica de deşteptarea spiritului naţional e atât de îngrozitoare, încât aceia care ne conduc au ascultat de „băieţi de bine” şi au preferat să lase să se creadă că statul român, cu tot cu naţiunea pe care o reprezintă, a ieşit din spuma mării acum 100 de ani. Cum să nu mă simt umilit?

Irina Stroe Ştefan, povesteste-ne cum a apărut sămânţa acestei reviste, cu nume-simbol şi cu răsunet, Manifest Româneşte? Pentru că nu e doar o publicaţie, e o mişcare culturală, spirituală şi de trezire.
Ștefan Paraschiv Manifest Româneşte este moştenitoarea directă a generaţiei anilor ’20-’30, reprezentate de Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu şi atâţia alţii. Mă voi explica, pentru cei slabi de înger. În primul rând, noi mărturisim sincer, în fiecare număr, în cuvântul de bun-venit către cititori: scriem o publicaţie „ce slujeşte crezul naţionalist curat, respingem şi combatem atitudinile şi acţiunile îndreptate în mod ticălos asupra naţiunii române şi asupra credinţei creştine – asupra oricărei naţiuni şi asupra oricărei credinţe.” Ce înseamnă naţionalism? A-ţi iubi naţiunea, care este altceva decât poporul, altceva decât ţara/statul. O spune Eliade foarte limpede: „Naţionalismul trăieşte iubirea pentru eternitatea neamului şi mi se pare că nu este decât un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor!” Cu alte cuvinte, naţiunea este corpul etern şi spiritual al poporului. De asta, am nădăjduit şi m-am străduit să strâng laolaltă cei mai buni tineri din domeniile culturii (arte, istorie, drept). Din acest punct de vedere, revista reprezintă un pretext, un cadru de formare pentru o nouă generație emblematică a culturii româneşti – o generaţie autentică, a tinerilor care îşi pot identifica valorile, speranțele, credința, pentru a începe reconstrucția României.

Irina Stroe: Şi totuşi, de ce aţi ales acest nume pentru revista voastră?
Ștefan Paraschiv: O, am dezvoltat o întreagă teorie, pe care îmi permit să o expun cititorilor. Aveam nevoie de un mesaj, dar care să nu trimită cu ideea la manifestul ca document al comuniştilor, în care se făcea propagandă pentru o lume grotescă şi pentru oamenii ei noi. Aşa că am ales, sfidând, verbul, care este cel mai propriu tinerilor nealteraţi de grozăviile de tot felul. Verbul nostru mărturiseşte: da, eu, cel care scrie în această revistă, manifest româneşte şi iubirea, şi credinţa, şi nădejdea.
În altă ordine de idei, Manifest Româneşte este răspunsul la îndemnul uriaşului Ţuţea: „Români, la arme!” În revistă scriu cei care se împotrivesc din toţi rărunchii mediocrităţii, ignoranţei, ideologiilor comuniste şi comunizante. De altfel, rostul revistei este să afirme personalitatea individuală şi identitatea naţională ca vârfuri ale Creaţiei. Numai aşa se poate face cultură.

Irina Stroe: Aţi întâlnit, fără îndoială, piedici…
Ștefan Paraschiv: Nu le-am întâlnit, am trecut drept prin ele! N-am avut timp să schimbăm amabilităţi cu ticăloşia, cu răul. Trebuie o mare tărie ca o concesie să nu devină un compromis. Slavă bunului Dumnezeu, noi o avem!
De pildă, ultima păţanie a fost acum câteva zile, când tipografia care a scos primele trei numere a decis, chiar înainte ca revista să intre la tipar, să ne trimită la plimbare! Dintr-odată, banii noştri nu mai erau buni!
O altă piedică a fost lipsa de publicitate. Nu eu contez aici numaidecât, dar în revistă scriu tineri de toată isprava, care, pentru că nu sunt activiştii unor cauze „măreţe”, pentru că ei manifestă româneşte şi nu militează internaţionalist pentru cai verzi pe pereţi, nu sunt cunoscuți. N-are nicio importanţă, eu le mulţumesc şi mă ţin mândru alături de ei – sunt printre singurii care fac – au cu ce! – cultură în ţara asta.
Totuşi, trebuie să recunosc: cea mai mare amărăciune a noastră este faptul că studenţimea a devenit o masă amorfă. Bineînţeles, când statul şi privatul scot licenţiaţi la foc automat, nici nu e de mirare. Pe de altă parte, aşa-zisele organizaţii reprezentative sunt celule de partid în toată regula! Organizaţii de bază, cum se spunea până mai ieri! Au ştiut unde să lovească: în tineri! Suntem slăbănogiţi sufleteşte şi, din păcate sau din fericire, lupta cu sinele o duce fiecare cum poate mai bine. Dacă poate.

Irina Stroe: Dosarele de existenţă sunt o parte importantă a fiecărui număr al revistei Manifest Româneşte. Au fost omagiaţi, până acum, Adrian Păunescu, soţii Ileana şi Romulus Vulpescu, iar numărul al treilea-lea, dedicat României Mari, i-a reunit pe Ileana Vulpescu, Alexandru Surdu, Constantin Codrescu şi Nicolae Volonciu. Ce pregătiţi cititorilor acum?
Ștefan Paraschiv: Va fi un nou regal, iar actorul principal va fi maestrul Constantin Codrescu, pe care îl socot pe drept cuvânt cel mai important artist în viaţă al teatrului românesc: actor, regizor, scenograf, profesor de artă dramatică şi director de teatre. În acest număr scriu, alături de noi, Ileana Vulpescu (despre studenţia anilor ’50), Radu Boroianu (o pledoarie pentru limba latină, prima instituţie a Europei), Sergiu Cioiu (despre Ovidiu Iuliu Moldovan), Loreta Popa (despre George Pruteanu) şi Andrei Păunescu (despre Constanţa Buzea).
„Mărgăritarele coroanei” sunt manuscrisul unui poem inedit al lui Romulus Vulpescu şi o fotografie a lui Ion Barbu din tinereţea berlineză, tot inedită.
De asemenea, în cadrul evenimentului de lansare de pe 27 noiembrie de la Teatrelli, acad. Sorin Dumitrescu va prezenta discul de poezie Noduri şi semne de Nichita Stănescu – versurile unui mare poet recitate de actorul desăvârşit care este Constantin Codrescu.
Îi aşteptăm pe tinerii de toate vârstele la această mare sărbătoare a spiritului!

Sursa articol- https://evz.ro/stefan-paraschiv-redactorul-sef-al-revistei-manifest-romaneste.html

“O viață avem, români, și-o cinste!”

Mai știm oare să fim Bucurie?

Trăim Anul Centenar. Românul, în miezul ființei sale, este matcă de 3 izvoare în spirit: creștinul, poetul și luptătorul, iar acest Întreg ar trebui să se umple de Plinul a tot ceea ce se face ȘI de Bine între frontierele țării. Să dăm mai tare Ortodoxia, din butonul inimii! Să ne auzim credința în grai arhitectural de clopote, din a Mântuirii Catedrală, cu Bucuria dăruirii, cu dorul de Frumos și pacea șederii lângă focul credinței care a hrănit de milenii suflete. An Centenar: eternă reîntoarcere la rădăcina creștină, strigăt de bucium din conștiința Străbunilor, strigăt unit cu inocența, cerescul Copiilor acestui pământ bun și frumos. Dar pe care, neiubindu-l, îl sărăcim prin orbire și neasumare.
Drag suflet inimii, poetul Grigore Vieru, avea o vorba. Scurta și înțeleaptă cât rafturi de bătrâne biblioteci: „Ca să fii român, trebuie să poți!”. Adică, să te lași pe tine însuți a TE trăi românește. Aceasta se întâmplă când topim zidul judecății constante îndreptate spre exterior, când lăsăm firul de nisip din ochiul vecinului și devenim preocupați de bârna ce stă să ne ia Vederea, autoeducându-ne inima și cugetul să întrezărească Frumosul. Avem mult Frumos în România celor 100 de ani și a mai bine de 2 milenii. Dar suntem ademeniți șă vedem numai gunoiul propriei noastre amorțeli de conștiință, lăsându-ne ochii bandajați, mergând încolonați în a percepe golul, rareori plinul din întreg.
Avem sădită în brazda acestui neam rodnică Sămânță, în jurul căreia s-a sculptat în timp unitatea de neam, de credință: Biserica Ortodoxă, păstorită din septembrie 2007 de PF Părinte Patriarh Daniel, Părinte care a dinamizat Instituția Bisericii, păstrând Legământul viu cu valorile creștine dăinuitoare de milenii și cu istoria particulară a țării. Despre PF Părinte Daniel se pot scrie pagini privind amploarea studiilor, profunzimea, nivelul cunoașterii, dar aceste informații sunt la dispozitia oricarui elan primar de curiozitate. Mă întorc, însă, la anul 1980 , când PF Părinte a susținut examenul de Doctorat și Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloaie l-a văzut cu inima pe tânăr, ca fiind „pătruns de dorința și râvna de a trăi o viață teologică de adâncime duhovnicească. Nouă asemenea oameni ne trebuie, oameni care să trăiască în învățătura Bisericii noastre. Spiritualitatea adevărată a preotului aceasta este: să trăiască în așa fel încât să poată răspunde și întrebărilor omului de Azi, dar să rămână și preot adevărat. Cu o preoțime fără cultură teologică și fără trăirea demnității și misiunii sublime a preoției se va ajunge la îndepărtarea poporului credincios de Biserică”.
În România se construiesc biserici, mănăstiri dintotdeauna; cu cât perioadele de asuprire au fost mai crunte, cu atât și Rostul înălțării acestor scări spre Cer dospea mai înflăcărat. Din acele vremuri ne-au rămas mănăstirile, schiturile ce brăzdează țara. Aici sunt țesute vocile străbune în arterele sângerânde ale neamului. Din pereții pictați în vopseluri de rai, contopite cu sfinte icoane, țâșnește Ruga strămoșilor, plămădită cu lacrimi și sânge.
Deși ne despart 2 decenii de această mărturie, rămân memorabile și cu lecție în prezent ( pentru noi, aceia care punem pe cântar un solemn și Sfânt Simbol Național al tuturor vremurilor cu echivalentul în kilometri de autostrăzi, număr de școli și spitale) cuvintele PF Părinte Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și al Bucovinei, amintind despre Sfântul Stefan, cel “care nu se simte liber în toată Moldova lui” sfârtecată în trup de glie, subliniind că noi suntem cei cărora ne-a lăsat testament „ locurile sfinte ale Moldovei, pe care le-a zidit nu doar pentru Moldova, ci pentru apărarea integrității sufletului întregului neam creștinesc din Europa. Căci nu a luptat doar pentru Moldova când a apărat-o, ci pentru întreaga civilizație creștină europeana. De aceea Papa l-a și numit Atletul lui Hristos” în cursa istoriei.
Așa-i că ne place să ne așezăm pasul dorului de Cer în aceste Cuiburi de Dumnezeu, „tinde ale raiului”, cum numea Părintele Teofil Părăian mănăstirile? Cum e lumina din ochii copiilor noștri când culeg firul de iarbă la fel de crud ca și ființa lor, de lânga Troița ce străjuiește întâlnirea de drumuri, drumuri de piatră și Drumuri în viață ? Rămânerea în această sete de mărturisire a credinței, curajul și decența, echilibrul și dăruirea către aproapele sunt Valori pe care Biserica le promovează cu trăire, într-o blândă Dimpreună-Lucrare cu Familia.
Așadar, cu atât mai adâncă este bucuria împlinirii unei promisiuni ce transcende istoria: construirea Catedralei Mântuirii Neamului, Corabie ce va traversa valul timpului, amintind ce înseamnă a trăi Ortodoxia românește. Părintele Dumitru Stăniloaie cu blândețe ne împărtășea ca „Biserica Ortodoxă este o Bucurie a tuturor, de toţi.”
Ortodoxia nu este teorie, ci un mod de A Fi. Este Scut, dar și Floare, traversând veacurile mai mereu adumbrite de săgeți. Poporul român și Biserica au fost dintotdeauna într-o tainică Unire. Așa s-a născut România și doar prin această continuitate de contopire în Ființă își dobândește Neamul nestrămutarea. Acest popor nu a fost cules de nicăieri. Nu elita politică, nici poziția geostrategică a țării în Marile Războaie au constituit factorii decisivi în împlinirea Unirii de plaiuri străbune. De jos, din prispa poporului și din Biserică s-a născut dorul de a-fi-laolaltă, astfel încât Bolta să nu mai unească doar ceruri, ci să devină cerească cupolă pentru un singur Neam, fragmentat în bucăți de „Țări”.
Anul 2018 a fost declarat An omagial al Unității de Credință și de Neam și An comemorativ al Făuritorilor Marii Uniri din 1918. 3 Piloni-Cheie a avut acest neam dintotdeauna, metereze ce au ținut fundația credinței neclintită: Biserica, Familia și Școala. În dimensiune simbolică, Străbunii își dau mâna într-o horă a conștiinței cu Copiii de Astăzi. Copilul este Sămânța a toate, în care se întâlnește rădăcina străbunilor cu aripile celor ce vor veni prin ei, la viață. Frumos spune PF Părinte Daniel că “ Familia este cununa creației și locul în care omul-copil începe să înțeleagă taina iubirii pământești a lui Dumnezeu pentru toți oamenii”. De aici si atenția îndreptată de Patriarhia Română în ultimii 11 ani spre Programele de educație religioasă a tinerilor în școli, familie și biserică, astfel încât aceștia să participe activ, din propria alegere la activitățile parohiilor din care fac parte. Criza spirituală din societate și în special din primul nucleu, Familia, este efectul scoaterii sacrului din viața omului. Omul nu îl mai aude pe Dumnezeu în el, dialogul de suflet este astfel periclitat nu doar pe verticală, ci și în relația cu cei din jur. Toate aceste programe culturale, artistice au menirea de re-trezire spre valorile credinței creștine.
Prin activitatea filantropică a Bisericii, PF Părinte Daniel a subliniat imperativul manifestării autenticului credinței prin faptă. Fapta ne dinamizează, ne poartă spre Celălalt, ne îndrumă spre ieșirea din sine, din confortul propriului Eu, cu asumare, spre a ne dărui celui de lângă noi. Așadar, nu rămâne actuală nici poziția conform căreia Biserica Română ar fi ferecată între propriile ziduri; dimpotrivă, toate proiectele derulate din 2007 până în prezent, fie că au vizat activitatea filantropică, medicală, socială fie educația tinerilor, misionarismul în diaspora, întotdeauna au fost îndreptate spre Român, spre popor.
Fiecare neam își poartă seva în rădăcinile unui crez, ale unei trăiri ce-l unește cu divinitatea și care-i slefuiește fundația înălțării în istorie și-i asigură dăinuirea. Fiecare popor s-a născut dintr-o scânteie de credință, iar Aici, la noi Acasă, în Grădină, flacăra ce a păstrat unite mileniile în buchet, de la Dacia, la Țările Române și România de astazi, a fost Credința ortodoxă: Punte și Legământ. Nu o spun eu, nu o spun doar Bătrânii, istoricii, ci Starea de fapt. Prezentul are graiul său viu, lipsit de daltă, pentru că adună în el toate bucuriile și durerile unui popor laolaltă.
O Românie cu identitate ființială și de credință este o țară cu oameni educați și sufletește, cu conștiință vie, ce trăiesc și simt onoarea, demnitatea de a fi români. Am trecut prin atâtea războaie de-a lungul timpului, cu înfrângeri și victorii deopotrivă. Să luăm aminte, însă, că cele mai dureroase înfrângeri nu sunt cele de pe front, ci acelea primite pe timp de pace. Războiul nevăzut e mai crâncen decât cel declarat, la vedere,iar loviturile se dau în adâncul Ființei unei națiuni, spre dezrădăcinare. Istoria ne învață că victoriile de profunzime nu se obțin cu sulița, ci cu Inima. Măsura conștiinței Românului de Azi față-n față cu Străbunul Român se va măsura în balanța Planului lui Dumnezeu cu acest neam. Și cine cunoaște în adâncime Planul lui Dumnezeu ?!
Rămâne vie chemarea Voievodului Mihai Viteazul ( Film, 1971)… „O viata avem, români, și-o cinste! Să ne deșteptăm, c-am dormit destul !”

Irina Stroe

Sursa articol- https://evz.ro/romania-spirituala-o-viata-avem-romani-si-o-cinste.html

Răvaș peste Timp

de Irina Stroe

În ceas de Referendum (…)

Ar fi de așteptat să încep Drumul epistolar cu o sintagmă de adresare către un auditoriu. Că așa se face când scrii o scrisoare. Se verifică: 1)o dată anume în timp 2) o localitate.
1) Data cade. Las epistola libera Timpului, oricăror timpuri, fie ca sunt „vremi” ce vâslesc spre trecut, fie că e vorba de cele care ne schingiuie prezentul sau decorează viitorul în culori pastel.

2) Locul e…Romania de pretutindeni. De peste tot scriu. Din văzduh, din inimi bătrâne, în trupuri tinere. De sub pământ, din izvoare, de prin Munti, din cimitire frământate cu rugăciuni ale tuturor sufletelor ce și-au ales bilet de trecere Dincolo mult înainte de vreme, pentru ca noi, cei de azi, să avem bucuria de a ne afla într-o țară încă unită teritorial (deși ciopârțită pe alocuri atât în frontiere, dar și sufletește). Se scrie din Satul cel de veșnicie născător, dar care astăzi nu se mai regăsește pe sine, din brațele mustind a lemn și a îndumnezeire a troițelor ce unesc răspântiile. Răspântii de drumuri. Răspântii de lumi. Se scrie de peste tot.
Dar se aude?!
Sătui suntem mulți de “dialogul” reconciliant din ultima perioadă, înveninat și mincinos dintre noi, ca oameni aparținând unui singur neam, dialog re-inventat sub cortina falsului, transformat într-un sinuos monolog despre ce înseamnă Firescul, legalitatea, umanitatea, dialog în care tentaculele dezinformării cel putin d.p.d.v.d istoric, cultural și spiritual stau în murdar amestec cu pângărirea a tot ce este mai sfânt în esența culturii și a destinului țării. În acest “feeric” context, aleg cărarea cea îngustă, neumblată și plină de scaieți și merg pe ea, chiar dacă știu dintru început că voi termina epistola cu spini în călcâie.

Nu mai povestesc „viilor” noștri despre ce este Referendumul, DE CE și PENTRU CE se „întâmplă” spre-a-se-împlini(…), ci vorbesc celor Plecați. Ei Aud mai clar decât noi. Ei nu mai pot vota, că tare întelept ar fi fost să cugete în locul nostru în aceste ceasuri de tulburare lăuntrica, dar și de cugetare. Nu ar fi avut nevoie de dezbateri, de poale-n cap puse, de zvârcoliri în tandem cu bocete de nerespectări de drepturi.
Ei ar fi ascultat calm , ar fi citit corect, ar fi pus întrebarea cea scurtă și la obiect. Și-ar fi făcut just semnul sfintei Cruci și întru aceeași tăcere, ar fi Simțit înainte de a Gândi ce înseamnă Binele pentru țară. Acei romani au murit pentru „Binele ăl mare”.
Le spun lor, așadar, pentru CE anume voi merge pe 7 octombrie, să aleg DA.
Argumentele legale și toate cele de context au fost expuse la nesfârsit. Din dorința curată și sinceră de a expune adevărul, am fost târâți într-o capcană. S-a dorit să fim „încurajați” să vorbim mult și dacă se poate, toți odată, spre a dilua forța Argumentului de miez. Ca și cum ar fi chin și efort sisific de a re-onora Firescul, ordinea bunului-simț, „sâmțului ‘ăl bun”, cum spuneau bătrânii noștri.
Drag soldat si blând martir mărturisitor, căruia zeghea ți-a devenit haină de lumină acolo unde cerul te-a primit Acasă, vouă vă recunosc în plecăciune că există un Rost pentru care se Simte acest Referendum într-un aparte fel.
E mai mult decât o acțiune cetățenească, e o șlefuitoare mișcare de reînnorire a legământului cu toți Marii istoriei noastre, de la Domnitori, la Părinți purtători de Tăceri întru adevăr, de la oameni politici ( cu adevărat educați în arta politică) la nume în știință, cultură, de la bătrânul Țăran la pruncul cel ce-și caută cuib la pieptul mamei.
Și suntem chemați la această reconfirmare de așezare în valorile universale, când?.. În An Centenar. Nu e o întâmplare, dragii noștri, că se petrec toate în acest An. E An plin, iar cel ce urmează va da pe dinafară de…plenitudine, nu doar de prea-plin.
Voi sunteți bine acolo unde ați plecat. Aveți cerurile- Acasă.
Noi, între timp, am intrat în Uniunea Europeana, o formațiune ce a apărut drept răspuns la nevoia de Pace și de bună întelegere între statele Europei, mult cicatrizate după cele 2 războaie mondiale și atâtea alte conflicte regionale. Statele Europei bătrâne, dar frumoasă și încă plină de taine, ale cărei valori le respectam în măsura în care și ea ni le respectă pe ale noastre, ca națiune suverană.
Mă întorc la noi. Încă avem cărți de istorie prin care putem sa ne redescoperim si putem transmite si copiilor noștri mai departe care ne sunt și care le sunt rădăcinile.
Avem încă Bătrâni în munți și alții, în ceruri, care ne-au lăsat testament de înțelepciune și ne re-aduc prin cuvântul viu la Sămânța a toate. Astfel, poate ar înțelege pruncii acest zbucium interior al nostru, de Azi.
Noi nu suntem în stare nici măcar să ne trezim. Iar trezire lină, fără cutremurare, nu prea e cu putință. Știți în ce văd tragismul, că voi ați plecat sub eliberarea unui sacru crez și jurământ, iar noi „curajoșii” Momentului, ne semnăm si moartea, soră cu sinuciderea, crimă asupra unei istorii complete, o moarte lentă, anesteziată de fantomatice crâmpee de oglizi care ne arată vag că ne-ar fi bine, cioburi în care una suntem și alta ni se spune că am fi.
Oare care moarte e mai justă? A voastră sau a noastră?
Anul Centenar, An în care singurul Proiect național care să încununeze istoria și să unească romanii nu doar a celor 100 de ani, ci ai mileniilor, e înălțarea Catedralei Mântuirii Neamului, a fost lovit în toate simboluri-Cheie, de profunzime ființială.
Crize politice, circ si pâine, proteste și teatru (muult teatru), Biserica ortodoxă lovită mai mult decât oricând. De ce Biserica? Pentru că ea, place sau nu unora, ține neamul unit. Încă îl ține. Istoria o atestă. Credința e unica vie; au fost ceasuri de iad în care mărturisitorii noștri își ridicau în inima Biserică, pentru că nu o mai puteam găsi în monstruoasele lagăre. E nevoie de un Ștefan sau un Mihai să se ridice din morminte?
Nu s-au mai văzut brazii dintre buruieni, prin toată această ceața din cuget, ne-am uitat Bătrânii, Părinții cu care odinioară ne lăudam că ne sunt stâlpi ai credinței ortodoxe românești.
De ce e nevoie de întoarcerea la rădăcină? Il voi aduce cu noi pe Ernest Bernea care frumos și cu blândețe spunea: “ Viața morală progresează prin Legi, cu caracter juridic coercitiv, dar mai ales prin forța spiritului care depășește binele cotidian banal către zone purificatoare și tonice. Juridicul oprește formal răul. Abia conștiința și forța creatoare a spiritului nostru ”
În anul Revoluției, aveam 7 ani. Puțin pentru a cunoaște adânc experința vieții în comunism, dar îndeajuns pentru a avea amintiri clare despre: pictatul la lumina lămpii cu petrol, frigul din casă, coada de la pâine, dar și… mersul la biserică cu mama de mână, chiar dacă era sau nu era permis. Părinții ne-au dus și pe mine și pe fratele meu la locul unde “ copiii se întâlnesc cu sfinții”și înainte de Anul de prag al țării- și vai, ce “îndoctrinare” au comis bieții părinți și bunici cu noi(…)
După 1989, am devenit liberi. Tot ce era funcționabil, tot ceea ce ne asigura independența de resurse în fața oricărui alt stat, s-a distrus. Încet și asumat, ne-am vândut. Am fost vânduți… de noi înșine. De-ai noștri. De propriile alegeri.
Care a rămas, însă, singura temelie unde totuși poporul, așa beteag cum se afla, a construit? Biserica. Biserica din exterior și Biserica din inima românului. Și se va Vedea aceasta.
De aceea ultima lovitură se dă în miez. Ritualic parcă ales e Anul Centenar ca timp al spargerii valorilor care acum 100 de ani a făcut România rotundă și unită. Referendumul e corola a tot ceea ce se putea numi mișcare strategică de pe tabla de șah. Astfel încât, 1 Decembrie să ne găsească pe toți Iudă, vlăguiți, schimonosiți lăuntric, urându-ne între noi, cu literă stacojie lipită de frunți, în rușinea de a ne afla români, aici, la noi, Acasă, de milenii.
Votez DA la Referendum, de ce AȘA și nu altfel?
• Pentru că am în vedere toate argumentele de ordin juridic, deja dezbătute de ani de zile- fapt pentru care nu le voi mai enumera și aici. Sunt atâtea alte surse oneste unde pot fi aflate.
• Pentru că sunt un suflet ca oricare altul, un cetățean al statului român, plătitor de taxe și impozite, cu dreptul de a alege fără să fiu constrânsă, etichetată sau orientată spre altă Stare de fapt decât cea în care cu deplină asumare mă aflu.
• Pentru că omul este o ființă cu Rost în actul creației. Omul e creator atât prin pruncii cărora le dă naștere, dar și prin opera lui amprentată asupra mediului în care trăiește. Suma acestor amprente ale tututor oamenilor se numește civilizație. O omenire în armonie și echilibru este o omenire cu cât mai multi oameni responsabili de Actele lor. A nu se uita că actul creator, indiferent că e în plan biologic, (de a avea urmași), de idei sau în plan material, este unul spiritual și e condiționat de raportarea la valori și la moralitate.
• Pentru că am studiat cu pasiune filosofia și am scotocit în toate ungherele ei, întocmai pentru a desluși „de pe unde” se întrezărește lumina; și tot nu am cercetat îndeajuns. Iar în toată această incursiune în filosofie, cu matematica( mai ales geometria în spațiu și fizica mână de mână), Biblia și Viețile Sfinților au rămas cărțile de căpătâi. Aici am aflat rezumatul la tot ce înseamnă înțelepciune și Dumnezeu, din tot ceea ce am citit și voi citi sau trăi vreodată.
• Pentru că am trecut granițele țării, reprezentând-o cu emoție și mândrie că aparțin acestui neam și nu altuia. Iar această cale a studiului nu din datorie, ci din Bucuria de a căuta, m-a adâncit și mai viu în crezul meu străbun. A fost pârghia cea mai onestă, crudă deseori, ce m-a convins că între A Ști și A Simți stă mărturie atât: prețul unei singure și inefabile Secunde, nu biblioteci citite.
• Pentru că la un anumit ceas, 2 monahi: Părintele Teofil Părăian și Părintele Justin Părvu au sfătuit-o pe copilă să nu părăsească țara, chiar dacă i se va propune, prin studii, și bine a făcut că a ascultat sfatul Bătrânilor. Așa a fost, după cum au spus.
• Pentru că de la Memorialul Gherla mă și ne privește pe toți din familie un Părinte, Petre pe nume, unchi după mamă, al cărui nume îl port cu răspundere și plecăciune de conștiință. Părintele Petre Focșaneanu a ales să nu se dezică de valorile creștine, cu prețul vieții. A murit după 2 luni de torturi și izolări, primite drept răspuns la cutezanța de a fi slujit Sfânta Liturghie în noaptea Învierii, pentru frații de celulă și pentru „eroarea capitală ” de a fi corespondat cu Nichifor Crainic.
• Pentru că sunt mamă și soție. Sunt suflet. Sunt femeie și cred în instituția familiei tradiționale NU românești, CI a Familiei tradiționale. Și Punct. Unica existentă în valorificarea și dăinuirea Firescului.
Avem nevoie de o lege care să reglementeze Școala, să mai gătăm cu construcțiile pentru multinaționale și să facem școli confesionale serioase.
Avem nevoie de o asociație de juriști creștini care sa se bată până în pânzelor albe pentru drepturile creștinilor.
Avem nevoie de comunicatori profesioniști ai Neamului și al valorilor ce dăinuie de milenii pe acest pământ.
Avem nevoie de directori de programe care sa scrie programe pentru fonduri europene, astfel încât activitatea socială a Bisericii să poată fi susținută independent de Stat.
Și mai sunt multe pe care le vreau și de care avem nevoie, dar nu le pot spune aici (…)și nu acum.
Indiferent de cele se vor petrece după Referendum, ceva tot știu.
Și nu știu, pe cât simt: tot acest Ceas de alegeri asumate și de ne-lepădare ne-a UNIT și ne UNEȘTE pe toți cei cu aceleași valori, în același duh.
Uniți necondiționat, uniți de ceea ce Simțim și de crezul nostru. Să ne fie alegerea înțeleaptă, iar sensul ei, rostuit.
Tăcerea întru trezire să ne fie. Mai puțin cuvânt vorbit și mai multă Faptă.
Doamne, ajută! Și iartă-ne, Doamne!

Irina Petra Stroe
România, 2018. An Centenar.

Sursa articol- http://www.ziaristionline.ro/2018/10/05/ravasitoarea-scrisoare-catre-romani-a-unei-tinere-care-marturiseste-ce-va-face-la-referendum/