Poveștile sfinților din armata de geniu a lui Hristos

de Ioana Oana

<< „Fiecare are un drum pe care poate fi condus, dar nu i se poate crea un alt drum decât acela pe care este chemat să meargă.” ( Nicolae Iorga )
După cum se arată, neamul românesc își va îndeplini misiunea de a duce dreapta credință până la sfârșitul istoriei. Neamul românesc a fost un popor spiritual d ela început și un popor de oameni buni, iar acum la sfârșitul vremurilor învierea lui se întrezărește prin renașterea tineretului în duhul părinților lui, prin Părinți ca Părintele Arsenie Boca, Părintele Teofil Părăian și atâția alți Bătrâni ai Neamului. Dumnezeu a vrut așa. Noi suntem doar niște biete unelte.>> ( Părinte Mihail, Mănăstirea Oașa)
Sfinții sunt armata de geniu a lui Hristos. Într-o lume presărată cu suferință, Sfântul Serafim de Sarov vine și aprinde în sufletul fiecăruia dintre noi, prin aceste vorbe de aur, scânteia speranței și a curajului. Știm cu toții că „avem un rai de sfinți”, precum mărturisea și Radu Gyr. Totuși, fiind preocupați de problemele cotidiene, uităm de acești soldați neînfricați, care prin viața lor au ajuns să cucerească Cerul. Nu cu arme, nu cu luptă, ci cu iubire nemărginită și cu o credință de neclintit.
Deși născut pe meleaguri grecești, Sfântul Nectarie a fost “adoptat” de poporul nostru, românii având mare evlavie la Fericitul Nectarie. Acesta s-a născut la 1 octombrie 1846, într-o familie de oameni credincioși. Dragostea pentru Hristos l-a determinat să intre în cinul monahal în vestita chinovie numită „Noua Mânăstire” (Nea Moni). După mai mulți ani, Sfântul Nectarie a fost hirotonit, iar mai apoi a ajuns arhiereu. Din scaunul episcopal, acesta s-a îngrijit să ajute cât mai mulți oameni, dar mai ales să se roage pentru mântuirea lor. Acest înger în trup a fost învrednicit de Dumnezeu cu darul tămăduirii și al facerii de minuni, fiind astfel nădejde de vindecare pentru mulți credincioși. Trăind în secolul al XX-lea,Sfântul Nectarie demonstrează că și în zilele noastre se nasc oameni mari în fața lui Dumnezeu, care prin viața lor ajung la sfințenie.
Un alt sfânt la fel de drag poporului român este și Sfântul Mina, prăznuit în data de 11 noiembrie. Înzestrat de Dumnezeu cu virtuți alese, Sfântul Mina leapădă haina de ostaș și se îmbracă cu haina pustniciei. Întâlnirea cu Sfântul Macarie Egipteanul, care îi spune: “Ce cauți Mina, de unul singur, între cer și pământ? Dacă ai schimbat o haină de ostaș cu alta, atunci sfârșește pe câmpul de luptă, ca să înviezi ca un învingător fără sabie” îl determină pe acesta să își mărturisească credința în Hristos în fața unor păgâni. Este luat și dus de soldați înaintea prefectului Pyrrhus, care ordonă ca Sfântului să i se taie mâinile, picioarele și, mai apoi,capul. Astfel, acest Sfânt a fost încununat în cununa muceniciei.

În cea de a 8-a zi a lunii noiembrie, toți creștinii îi poartă spre amintire pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Arhangheli care se numesc cei mari și vestitori de bine, adică cei care vestesc tainele cele mari și preamărite. Sfântul Grigorie Dialogul spune: „Aceștia înmulțesc sfânta credință între oameni, luminând mintea lor cu lumina înțelegerii Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele credinței celei drepte”.
De-a lungul timpului, Dumnezeu a avut numeroase intervenții în istorie, cea mai importantă și minunată având loc acum 2000 de ani, când Arhanghelul Gavriil i-a vestit unei fecioare că îl va naște pe Fiul lui Dumnezeu. De atunci și până astăzi nu a existat bucurie mai mare în Cer și pe Pământ. Când auzim numele Arhanghelului Gavriil, ne gândim la cinstea cu care acesta a fost învrednicit de Dumnezeu, care prin gura Îngerului a vestit Fecioarei Maria, dar și întregii lumi întrupartea Cuvântului.
Acum 100 de ani, Dumnezeu a zâmbit neamului românesc, înfăptuind cea mai minunată împlinire de inimi pentru români: Marea Unire! Până atunci, românii aflați sub stăpâniri străine nu-L puteau sluji pe Dumnezeu ca și acum. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că “Dumnezeu, când vrea să facă un lucru mare, o ia înainte și zugrăvește umbra acelui lucru, astfel încât atunci când va veni Adevărul nimeni să nu se îndoiască de El!” Astfel, Marea Unire de la 1918 a fost prefigurată în anul 1600, când Mihail Viteazul i-a unit în aceeași credință, același gând și cuget pe toți fiii țării. Acel moment istoric a fost unic și de neegalat, dovedind încă o dată unitatea neamului românesc. Tot atunci, Mihail Viteazul a devenit primul om care a realizat unirea tuturor teritoriilor țării.
Ban al Craiovei, iar mai apoi domnitor al Țării Românești, Mihai Viteazul este și va rămâne pentru totdeauna unul dintre cei mai emblematic și mai reprezentativi dintre conducătorii țării. Patriotismul, curajul și dragostea nemărginită pentru popor au făcut din marele făuritor al unirii un salvator, un erou, care a rificat pe cel mai înalt piedestal țara și nu propriu său interes. Datorită invaziilor otomane, în acea perioadă începuseră să apară minaretele și moscheile, care amenințau creștinismul.

Pericolul era mare, dar prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, tot în acea vreme s-au născut oameni bravi și destoinici care au apărat cu prețul propriei vieți moștenirea noastră cea mai de preț: credința în Dumnezeu. Un astfel de om a fost si domnitorul Mihai Viteazul, despre care se știe că era înzestrat cu o inteligență aparte, fiind un bun strateg militar. Cu toate acestea, cea mai prețioasă calitatea a lui era iubirea față de Dumnezeu, pe care l-a slujit cu convingere până în ultima clipă a vieții lui.
Necesitatea războiului era una nefirească pentru ființa și firea românilor, însă obligatorie în acea perioadă însângerată. Aceștia au fost nevoiți să lupte pentru a-și apăra țara și credința. În Noul Testament, în Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda (versetul 9) se prezintă lupta pe care Sfântul Arhanghel Mihail o ducea când se împotrivea Diavolului și disputa cu acesta trupul lui Moise. Tot așa și Mihai Viteazul a dus o luptă aprigă pentru trupul rănit și suferind al țării, care căzuse pradă în gheara nemiloasă a cotropitorilor. Astfel, în 13/23 august 1595 are loc Bătălia de la Călugăreni. Oastea munteană condusă de Mihai Viteazul , număra doar 10 000 de suflete. Aceasta a fost ulterior întărită cu încă 6000 de ardeleni trimiși de Sigismund Bathory. Oastea a încercat atunci să-i oprească pe otomani, al căror obiectiv era transformarea Țării Românești în pașalâc. Operațiunea lui Mihai nu a reușit, aceasta fiind urmată de ocuparea Bucureștiului de către turci și retragearea lui Mihai în munți. Acest eșec l-a motivat pe domnitor să nu se dea butut și să nu renunțe la idealul său, astfel că Viteazul nostru a reuși să-I alunge pe otomani în bătălia de la Giurgiu, la mijlocul lunii octombrie 1595.
Domnia lui Mihai Viteazul a fost marcată de eșecuri, dar și de numeroase victorii, care l-au determinat pe domnitor să lupte până la capăt, indiferent de circumstanțe. Astfel, în 28 octombrie 1599, are loc la Șelimbăr bătălia dintre oastea Țării Românești și oastea Transilvaniei, condusă pe atunci de Andrei Bathory. Confruntarea s-a terminat cu victoria armatei condusă de Mihai Viteazul, care și-a deschis astfel drumul spre cetatea Alba Iulia, unde a înfăptuit unirea Transilvaniei și a Țării Româneși. În cinstea victoriei de la Șelimbăr, în anul 1925 a fost ridicată o troiță de lemn pe acest camp de luptă, la “Movila lui Mihai”. Aceasta rămâne ca mărturiei peste veacuri, amintindu-ne tuturor de sacrificiul pe care ostașii l-au făcut atunci pentru ca astăzi, noi să ne considerăm liberi!
În 31 octombrie 1599, în discursul de după intrarea triumfală în Alba Iulia, Mihai Viteazul spunea: “Pentru a trăi o viață care ți-a fost dată, ești dator să o meriți ca om, cât și ca neam în fiecare clipă!” Aceste cuvinte sunt încă atât de actuale și de pătrunzătoare, încât ar trebui să ne îndemne pe fiecare dintre noi să cugetăm la datoriile pe care le avem față de noi înșine, față de neam și mai ales față de Dumnezeu. Bucuria domnitorului de a vedea strălucirea României Mari a durat doar câteva luni, deoarece la 9 august 1601, din ordinal generalului Basta, în cortul lui Mihai Viteazul sunt trimisi câțiva ostași, care îl împușcă pe la spate, iar apoi îl decapitează. Acest asasinat mișelesc a fost unul nemeritat și josnic pentru marele Mihai, mai ales pentru că el a fost trădat de frații lui creștini. Ieremia Movilă menționează intr-o scrisoare adresată la 1 septembrie 1601, Cancelarului Leon Saphiena din Lituania: „Vă mai înştiinţăm cu siguranţă cum că Mihai Vodă pieri la Turda în 9 ale lunii august 1601, ucis din ordin împărătesc. Înainte a fost împuşcat pe la spate, apoi i-a fost tăiat capul, iar corpul său a fost expus pe câmp deasupra unui cal mort. Basta György nu a permis să fie înhumat.” Câți dintre noi știm că în București a rezistat timpului, printre multe obstacole trecând, Biserica Mihai Vodă, ctitorită de Mihai Viteazul, odată solemna Mânăstire Mihai Vodă care ocupa un loc aparte în Bucureștiul interbelic? Regimul comunist, însă, a distrus pagină de istorie, de credință, de cultură și de spiritualitate deopotrivă.
Câți dintre noi știm că mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae, pe care o cinstesc acum toţi creştinii ce trec pragul bise¬ricii Sfântul Gheorghe-Nou din Bucureşti, a fost cumpărată de Mihai Viteazul? În tinereţe, fiind negustor, a ajuns până în Italia, la Bari,iar acolo a întâlnit un episcop catolic ce deținea moaştele Sfântului Nicolae, pe care, cu sute de ani în urmă, cruciaţii le furaseră tocmai din Mira Lichiei. Mihai avea o mare evlavie la Sfânt, i-a dat prelatului o avere pentru moaş¬tele mâinii drepte a blândului Nicolae. Dar nu le-a aşezat într-o biserică, ci le-a învelit în mărgean şi le purta mereu cu sine, petrecute cu o cureluşă după gât.
Cu ele a purtat toate războaiele contra turcilor şi tot cu ele a trecut pragul acestei lumi, în ziua în care a fost stră¬puns de halebardele valonilor lui Basta, pe câmpul de lângă Turda. Călugării de la Mânăstirea Simonospetras din Sfântul Munte Athos, pe care Vodă a rectitorit-o, îl cinstesc ca Sfânt pentru aceasta credință puternică demonstrată în timp. Ei spun că, potrivit tradiţiei athonite, Viteazul ştia Psaltirea şi o recita zilnic, iar în bătălii, nu a luptat pentru sine, ci pen¬tru credinţa creştină. De aceea, în trapeza mânăstirii athonite, Mihai Voievod Viteazul este pictat cu aureolă de sfânt, după cum şi credincioşii de la biserica Mihai Vodă din Bucureşti îi resimt prezența, prin ajutor și stare de pace.
Despre protectorul spiritual al domnitorului, Sfântul Arhanghel Mihail se știe faptul că este cel care preia sufletul omului în momentul în care acesta se desprinde de trup, fiind considerat “străjerul porților”. Astfel, sufletul voievodului a fost luat și așezat in rândul celor drepți. Cunoscând viața, dar și moartea Viteazului, putem oare să ne îndoim de martiriul cu care acesta a fost încununat de Dumnezeu ?
România stă sub semnul și numelui “Mihai”, care a dat țării noastre numeroși oameni de cultură, poeți, domnitori, rege. Din păcate, istoria ne-a demonstrat de nenumărate ori că oamenii valoroși sunt cei predestinați să se sacrifice pentru cei din jur, pentru binele țării sau se interpun intereselor meschine ale unor rău-voitori.
Asemenea lui Mihai Viteazul, genialitatea cu care Mihai Eminescu a fost înzestrat de Dumnezeu a speriat elita politică, care se simțeau amenințați de geniul romantic și de criticile acestuia. Astfel, pe data de 15 iunie 1889, în casa de sănătate, sau mai bine zis sanatoriul de boli mintale al doctorului Şuţu, situat pe Strada Plantelor din municipiul Bucureşti, la ora 4 dimineaţa, poetul Mihai Eminescu se stingea pe un pat metalic, la vârsta de 39 de ani. Ultima dorinţă a geniului care scrisese ”Luceafărul” sau ”Odă în metru antic” a fost un banal pahar cu lapte, pe care medicul de serviciu il strecurase prin vizeta metalică a ”celulei” în care şi-a petrecut ultimele ore din viaţă. I-ar fi şoptit celui care i-a făcut această favoare că ”sunt năruit.”
“A fi bun român e o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat”
Mihai Eminescu afirma cu convingere că “a fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care (pământ n.n.) este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine. Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin.”
Poezia Eminescu a lui Grigore Vieru surprinde prin puterea cuvântului frumusețea sufletească a poetului botoșănean, a cărui inimă a bătut până în ultima clipă pentru Grădina Maicii Domnului, pe care a iubit-o și a prețuit-o nespus de mult.
La zidirea Soarelui, se știe,
Cerul a muncit o veșnicie,
Noi, muncind Întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasare măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră,
Eminescu.

Suntem în cuvânt și-n toate,
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece.
Mi-l fură, Doamne adineori,
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu știam că dor mi-era de dânsul,,
Nu Știam că doina mi-o furară
Cu străvechea și frumoasa Țara,
Eminescu.

Acum am și eu pe lume parte-
Pot îmbrățișa măiastra-ți carte,
Știu că frate-mi ești și-mi ești părinte,
Acum nimeni nu mă poate minte.
Bine ai venit în casa noastră,
Neamule, tu, floarea mea albastră,
Eminescu!

Închei această călătorie în veacurile trecute și printre pagini vii cu vieți de Sfinți ce străjuiesc aceste plaiuri, prin cuvintele rămase testament de neam ale Majestății Sale, Regele Mihai I al României. Cuvintele simple, dar pătrunzătoare ale ultimului rege al României închid adevăr și înțelepciune:
“România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos. Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea. Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri. Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața. Vom avea o șansă în viitor DOAR DACĂ NE VOM ASUMA PROPRIA RĂSPUNDERE. Nu va veni nimeni de altundeva să ne ofere binele.”

La pas prin inima însângerată și plânsă a Basarabiei

de Ana-Maria Cucoranu

De curând m-am întors dintr-o călătorie aparte, în inima Basarabiei. Pământ rupt din țară. Ce nu s-a putut frânge a fost însă trăirea lui A FI român, a te simți Copil al Marii Românii.

Timpul adoră să fie aruncat la gunoi. De la această risipă nu există salvare. Dintre toate, este gunoiul cel mai greu de adunat, pentru că nu murdărește podeaua”, spunea cândva Henry Ford. Am rămas cu această replică întipărită în minte, ceea ce m-a determinat să caut motivul pentru care faimosul fondator al industriei americane de automobile a afirmat cu ardoare asemenea cuvinte personificatoare în ceea ce privește timpul ca entitate.
Cutremur în România, la începutul iernii! ALERTĂ DE ULTIM MOMENT. Breaking news
Klaus Iohannis s-a dovedit încă o dată principalul agent electoral al PSD. România lui Cristoiu
Sună destul de bulversant, nu credeți? Această coaliție vădit intenționată „timp, gunoi, risipă”. Trezește acea undă de curiozitate caracteristică fiecărei ființe umane. Dar fiindcă teoria relativității enunțată de Einstein este veridică, conform căreia nu există cauză fară efect și viceversa, are și afirmația lui Ford o poveste care m-a pus pe gânduri.

A doua revoluție industrială

Unul din managerii lui Ford a introdus la fabrica de mașini din Detroit o inovație: linia de ansamblare pentru construcția modelului T Ford, care nu a facut altceva decât să scindeze procesul de producție în componentele standardizate. Acest fenomen urma să dea naștere conceptului de „producție în masă”, care mai fusese utilizat și cu alte ocazii în trecut, dar niciodată la o scară atât de largă, într-un proces atât de complex. A fost numit a doua revoluție industrială. Un exemplu demn de luat în considerare, care demonstrează încă o dată că ceea ce contează cu adevărat este felul în care informația este transmisă și valorificată, indiferent de câte ori aceasta a mai fost utilizată anterior. Pasiunea este motorul care triumfă de fiecare dată (…).
Vă gândiți probabil că în epoca contemporană, în contextul de viață actual, aceste cuvinte lirice fac parte din categoria „formelor fără fond”, ilustrată de Titu Maiorescu. Dar, aș îndrăzni să întreb: Poate o formă să fie de sine stătătoare dacă nu primește viață prin fond? Interogația își află singură răspunsul. Orice acțiune întreprinsă există pe termen lung fiindcă a fost stimulată de trăire, de sentiment.

Cine îi mai aude suspinul?
Articolul de față este mărturia concisă a unei trăiri ce freamată iremediabil în orice suflet care a simțit măcar o dată că este român până în străfundul inimii. Mă îndrept în chip exact, matematic, spre un subiect sensibil, ce crează cu fiecare ocazie, fără excepție, un soi de mișcare browniană a spiritelor, în care energiile pozitive și negative se evită reciproc.
Un tânăr student, a cărui specializare nu ține de domeniul istoriei, dar mânat de dezideratul pasiunii, vă prezintă o poveste reală: tragedia Basarabiei.
Vezi acum oferta!

De-a lungul vremurilor învolburate, s-au scris multe despre Basarabia. I s-au dedicat slove îmbălsămate cu dulci sentimente de jale şi de dor, i s-au scris poezii şi cântări înalte, i s-a dăruit iubire prin cuvinte româneşti… dar nu a fost de ajuns.

Acolo, nu departe, cum treci dincolo de „tragicul” și „însângeratul” Prut, sălăşluieşte o inimă îndurerată, plânsă şi orfană. Adesea, plimbându-te pe malul său, îi poți asculta doina îndurerată, prinsă-n vârf de istorie neștiută. E bucățică din trupul României Mari, atât de însetată de identitatea ei furată! În negura aceasta a timpurilor, cine îi mai aude suspinul? Cum se trezește în neant şi îşi caută rădăcinile străbune, cum se întreabă în liniştea serii: Cine îmi e părinte? Cine m-a născut pe mine? Şi astfel rătăceşte frumoasa Basarabie pe firul subțire al istoriei întunecate, aşteptând să vină…Să vină o chemare!
După atâția ani de tăcere, în care evenimentele istorice sunt tot mai prăfuite și afundate în mormanul neștiinței, a sosit vremea unei renașteri sufletești. Să putem afirma și noi precum Radu Gyr că „ adevăratele înfrangeri sunt renunțările la vis.”
Deci, să căutăm adevărul care mustuiește de atâta nedreptate, ascuns sub pătura caldă a erei post-comuniste, în care totul stă sub deviza unei libertăți celebre, cu identitate duplicitară. Unul din eroii Marii Uniri de la 1918, Onisifor Ghibu, spunea așa: „Neam românesc al strămoșilor mei și al meu, încotro mergi? Vrei să mai trăiești și să mai reprezinți ceva în această lume, sau te-ai împăcat cu perspectiva sinistră de a te lăsa scos din viață prin viclenie, prin violență ori prin sinucidere?”
După mai bine de un secol de dominație rusească, după un regim sovietic intens, în Moldova de dincolo de Prut se poate păși românește pe un pământ ce face parte din „Moldova lui Ștefan cel Mare”.

Duhul sovietic nu poate fi șters
Dacă un călător trece prin aceste meleaguri bătrâne, va rămâne puțin uimit de aspectul locului. Total diferit de ceea ce știe el în România. Chișinăul: un oraș întins, cu multe șosele largi ce par nesfârșite și împânzit de blocuri numeroase cu multe etaje de culoare cenușie, o cruntă emblemă urbană a regimului comunist. Duhul sovietic nu poate fi șters, chiar dacă acum e îmbrăcat într-o imagine modernă. Reclame rusești, tradiționalul iarmaroc plin ochi de produse moldovenești, ucrainiene și rusești, oameni frumoși, blonzi cu ochi albaștri și din când în când câte un cuvânt rusesc aruncat în atmosfera orașului. Totul e la locul său, alcătuind un peisaj destul de pitoresc. Traversezi capitala, mergi pe bulevardul Ștefan cel Mare și admiri clădirile. Unele sunt, într-adevăr, asemănătoare stilului românesc. Magazine precum „Bucuria”, „ Iuvas” sau „Viorica” îți fură privirea, descoperindu-ți producțiile moldovenești. De asemenea, poți observa Arcul de Triumf, o fidelă variantă a celui din București, a cărui construcție ascunde un clopot gigant, realizat de ruși în anii 1940-1941 cu scopul de a celebra victoria acestora asupra turcilor. Păcat. Din nou un simbol care nu are origine românească. Dar, pentru a contrabalansa, călătorul nostru poate admira statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt din parc, construită în anii 1925- 1928 de Alexandru Plămădeală, sau se poate închina în Catedrala Metropolitană din Chișinău, datată încă din secolul XIX.

E vremea culesului de păpușoi
Iar acum, călătorul este rugat să se elibereze de atmosfera zgomotoasă a mediului urban și să continue voiajul, îndepărtânduse încet de marele oraș. Mergem puțin la nord, în mediul rural, acolo unde Moldova își ascunde tainic inima cicatrizată. Probabil știti cum se spune, că „ acolo unde este inima ta, acolo e și comoara ta.” Drumurile care se îndepărtează de capitală, duc spre o altă lume, dezvăluind câmpuri întinse, lucrate de oameni gospodari.

E vremea culesului. Poamă, păpușoi. Țăranii ies la lucru, văzându-și în continuare de grijile vieții. Din când în când, de aer se izbește o glumă bună, provocând râsul vesel și curat al muncitorilor. Ajungem într-un sat al cărui nume nu îl menționăm, fiindcă în situația de față nu are importanță eticheta, ci conținutul. Un sat la fel ca celelalte sate moldovenești. Mic, vechi și afundat în miezul câmpurilor, departe de șoseaua principală și de zgomotul lumii. Greu se poate spune la prima vedere că există vreo șansă de a descoperi ceva diferit în aceste ținuturi uitate de lume.

Dumnezeu îi înzestrează pe toți cu o lumină
Și totuși…pășind mai adânc, până în inima satului moldovenesc, vei descoperi Autentica Basarabie, lăsată de strămoși prin sudoarea frunții și sânge jertfit. În sfârșit, o capodoperă a specificului românesc. „Veșnicia s-a născut la sat”, spunea Lucian Blaga. O replică perfectă pentru aceste împrejurimi.
Casele vechi, făcute din „cochilet”, cu geamuri mici și discrete, acoperișuri din „şifer” și picturi manuale în culori vii, arată încă o dată spiritul efervescent al moldoveanului. În general, predomină nuanța de verde aprins în gospodării, iar pereții sunt ornamentați cu flori pictate sau diferite alte simboluri. Casele au diferite forme, unele cu pridvoare din lemn și câteva cămăruțe. Bucătăria e cu „ lijancă”, un cuptor tradițional pe care se poate și dormi. Podeaua e acoperită cu țoluri și „roți” confecționate din cârpe. O adevărată ingeniozitate rurală!

Esteticul scos la iveală chiar și din sărăcie. Fiecare odaie are într-un colț de tavan o icoană veche, transmisă din moși strămoși, iar pereții sunt decorați cu câte un covor cusut tradițional și ștergare lungi. Fiecare lucru are o istorie, e încărcat de semnificații. Explozia aceasta de frumos este identică cu cea a satelor românești. De-a dreptul șocant. În Moldova, fie care țăran are un talent. Dumnezeu pe toți îi înzestrează cu o lumină. Unii știu să picteze, alții să cânte, să danseze, să construiască fel de fel de obiecte ș.a.m.d. Darurile sunt însutite, dovedind veridicitatea unei vorbe populare: „Dumnezeu nu rămâne niciodată dator.”

„Eu n-am să fiu niciodată trist”
Într-adevăr, în toată această istorie zbuciumată, basarabenii au fost loviți din toate părțile, li s-au luat multe drepturi, libertăți și bunuri, sărăcindu-i cu totul. Dar Dumnezeu nu i-a uitat, îmbogățindu-le sufletul. Astăzi, dacă treci printr-un astfel de sat, vei descoperi oameni veseli și ospitalieri, care nu întârzie să te cheme în ograda lor la „un stăcan cu jin( vin)”. Probabil că un cuvânt care îi caracterizează pe moldoveni este chiar acesta: „Bucuria”. Nicăieri în lume nu am mai întâlnit un loc cu asemenea bucurie, exceptând mănăstirea Oașa. Odată, vorbind cu un sătean, am descoperit principiul după care ei își îndrumă viața: „Eu n-am să fiu niciodată trist. Am trecut prin atâtea năcazuri, dar niciodată nu m-am lăsat să fiu scârbit. La ce bun să ne ținem cu urâtul? Hai, să șim (fim) bucuroși”. Vorbă simplă, plină de adevăr. Construiește chiar o tipologie a moldovenilor.

Bucureștiul are de învățat câte ceva bun de la Chișinău
Altădată, pe un scăunel în ogradă, ședea o bătrânică în cârjă, citind la Psaltire. Îmbrobodită cu o basma înflorată și încinsă la brâu cu o „pestelcă”, babușka zâmbea. Să fi fost de vină parfumul strugurilor din vie, o amintire fugară sau însăși rugăciunea? Nu știu. Cert este că emana o pace această bătrânică frumoasă, ca și când toate greutățile și toată istoria amară s-ar fi îngrămădit în pieptul ei, stingânduse ca focul în apă. Înțelepciunea ei vibra prin porii celulelor, iar veselia ei era de neasemuit. Oameni ca ea reprezintă tezaurul Moldovei, parte din izvorul satelor.
Dar oare noi, românii, când privim această țărișoară ruptă din trupul României Mari, vedem că este nici mai mult, nici mai puțin, decât o minune? În faza actuală, Basarabia e supraviețuitoarea celui mai crunt regim comunist. După atâția ani de crime neștiute, de sărăcie, de înșelare și de exploatare, fapte descoperite în dosarele KGB-ului, Moldova de peste Prut totuși există, iar oamenii ei sunt valoroși.
Un lucru curios îl reprezintă istoria actuală care are darul să se repete. Această provincie, acum 100 de ani, a fost prima care a aderat la Țara mamă, impulsionând toate celelalte teritorii românești. Ea a fost glasul Marii Uniri de la 1918. Tot Moldova, țara a cărei Constituție are specificată clar căsătoria între un bărbat și o femeie, a sprijinit România, votând DA la referendum. Iată că în anul centenarului, Basarabia face încă o dată Unirea!

„În familia noastră mare românească, uneori și Bucureștiul are de învățat câte ceva bun de la Chișinău”, afirmă Vlad Cubreacov, responsabilul menționării căsătoriei între bărbat și femeie în Constituție.
Evenimentul are un rol deosebit în valorificarea semanticii Unirii, care e mai mult decât un act politic. Ea nu poate fi posibilă decât prin unirea „în cuget și în simțire”, de la inimă la inimă.
Vedem Basarabia, dar o și simțim?
Republica Moldova este o minune care luptă să reziste timpului. A supraviețuit și a păstrat în sânul ei un sincretism al frumosului moldovenesc, exprimat prin bogăția sufletească a basarabenilor, care au reușit să păstreze vie flacăra bucuriei și a bunei dispoziții. „Să şim (fim)!”, este o vorbă populară întâlnită pe la sate. Aici e taina dăinuirii Moldovei, în această expresie supărător de simplă. Chiar dacă există multe voci care vor să dezbine, realitatea dovedește românescul autentic din inima basarabeană. Este Moldova, altar de jertfă, bucată răpită din sânul României Mari? Eu cred că DA, este.

Sursa articol- https://evz.ro/la-pas-prin-inima-insangerata-si-plansa-a-basarabiei.html

„Te cunosc ca pe sufletul meu! ” Părintele Constantin Galeriu

de Irina Stroe

12 noiembrie 2018, zi de adâncă taină cuibărită în suflete îngenunchiate; îngenunchiate fie de lacrimi, spre despărțite întru o re-vedere în veac, altele în plecăciune, spre bucuria darurilor primite de la cei 2 mari duhovnici ce ne sunt în aceste zile gazdă din Ceruri, cu privirea spre noi, spre pământ. Numai Dumnezeu putea așeza atât de armonios aceste momente, cu precizia unui ceasornic ce nu măsoară Timpul, ci intensitatea Trăirii din lăuntrul ființei: Anul Centenar al Unirii, anul centenar al nașterii Părintelui Galeriu, an istoric de împlinire a unei promisiuni de veacuri făcute martirilor acestui neam: Sfințirea Catedralei Mântuirii, la care se adaugă ceasul de plecare la Domnul a Părintelui Nicolae Ioan Bordașiu. Toate sunt încununate parcă într-un mănunchi de zile ce au drept boltă: graiul de toacă al inimii Țării, un bogat dialog pentru suflet, între generații.
Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul” din Capitală a găzduit, în perioada 12-14 noiembrie 2018, Simpozionul internaţional ,,Părintele Profesor Constantin Galeriu – Predicator harismatic şi preot misionar. Evocare la împlinirea a 100 de ani de la naștere”. Momentul a reunit o serie de personalităţi marcante ale culturii laice şi duhovniceşti, care au susţinut conferinţe şi evocări ale marelui duhovnic şi orator.
Acest Simpozion emoționant a purtat mai departe treaz izvorul de dialog spre luare-aminte a predicilor Părintelui Galeriu, izvor cu matcă adânc șopotind în duhul credinței străbune. Aceste zile de înaltă trăire au readus în memorie și sesiunea de comunicări din Tabăra de Vară „Părintele Teofil Părăian”, dedicată Părintelui Galeriu- “Părintele Galeriu – Astăzi”, organizată la Mânăstirea Oaşa în iulie 2013. Taberele de educaţie şi cultură ortodoxă de la Mănăstirea Oaşa au devenit de multă vreme o tradiţie. Au fost iniţiate cu atâția ani în urmă de Părintele Teofil de la Sâmbăta de Sus, duhovnicul şi inspiratorul multora dintre monahii mănăstirii din inima munţilor Şureanu. Un Ceva de Tindă de rai s-a cuibărit în acele clipe în inimile celor prezenți, s-a putut trăi atunci, ca și daruri de suflet, din partea celor doi Bătrâni ce străjuiau cerul Oașei: Părintele Teofil Părăian: Bătrân al bucuriei, și Părintele Constantin Galeriu: Bătrân al speranței și al dăruirii.

Părintele Galeriu și Părintele Nicolae Bordașiu, 2 mari duhovnici, predicatori, care și-au unit dragostea întru Hristos de aplecarea spre om și neputințele sale, 2 Părinți-prieteni ai aceluiași Drum, călăuziți în pasul lor pe această lume în aceeași îmbrățișare de Altar în sfântă și impunătoare Biserică, unde Sfânt veșnic primitor e Sfântul Silvestru. 2 suflete care te cuprindeau în lumină, iubire și pace, cu atât mai mult cu cât propria lor viață a fost brâzdată de suferință, asprime, răbdare împletită cu îndurarea în dure închisori pentru trupuri, însă Căi luminate de lumina hristică, de eliberare, pentru suflet, prin mărturisirea neîntreruptă a lui Iisus.
La acest început de mult așteptat Seminar, a fost aleasă chemarea întru veșnicie a Părintelui profesor Nicolae Bordașiu, chiar în ceas de Sfânt Nectarie, 9 noiembrie, întru îmbrățișare de Sfinți Arhangheli Mihail și Gavril. Astfel, sărbătorirea celor 100 de ani de la nașterea pe pământ a Părintelui Constantin Galeriu s-a unit în alai de cer cu nașterea în cer a Părintelui Nicolae. Născut la 22 mai 1924, în satul Sabolciu din județul Bihor, într-o familie de români patrioți, dedicați cauzei naționale, Părintele Nicolae a purtat dintru început în sine sămânța neatârnării. Cu emoție povestea despre tatăl dumnealui, frumos și autentic Țăran român, dascăl și preot, un luptător pentru unitatea României: „Tânăr fiind, entuziast şi cu dragoste de ţară şi de poporul românesc, a fost unul dintre cei prezenţi pe Câmpia de la Alba Iulia care au zis: «Vrem să ne unim cu ţara!».

Rămâne Părintele toată viața cu această flacără aprinsă, de dragoste și admirație pentru măria sa, Țăranul român. Liceul este urmat la Beiuş, „unde vedeai oamenii mergând la plug cu căruţa, iar duminica erau îmbrăcaţi impecabil, ca nişte domni adevăraţi de oraş“, un oraş cu o istorie culturală ce a constituit o bază solidă educației tânărului. În anii ce vin, urmează marile întâlniri, acele ceasuri care îi vor marca Părintelui drumul existenței. Cunoașterea de suflet cu episcopul martir Nicolae Popovici, „bucuria vieţii mele acea întâlnire, omul care mi-a îndrumat paşii spre teologie şi m-a sfătuit îndeaproape“, întâlnirea cu Gala Galaction, profesor la Vechiul Testament, „o personalitate a Bisericii noastre, scriitor, profesor. Avea o dragoste enormă faţă de slujbă, faţă de Biserică”. Mult l-a îndrăgit Părintele Nicolae pe Părintele Stăniloae, fascinat fiind de personalitatea și cunoașterea sa, bucuria descoperirii tainei cursurilor de mistică, predate de Părintele, si comoara textelor filocalice urmându-l pe Părintele Bordașiu neîncetat.
O preţuire cu totul deosebită o poartă Părintelui Arsenie Boca. Iar povestea lor e seducătoare. Prima întâlnire cu Părintele Arsenie s-a împlinit la Mănăstirea Brâncoveanu: “…și Părintele Arsenie zice: Ei, acum să ne ducem să adunăm fânul. Şi cred că vreo câteva sute de oameni au pornit după dânsul… Am rămas tare impresionat de această putere de atragere a mulţimii, dar şi de dragostea pe care poporul o manifesta faţă de Părintele! Apoi au fost ceasurile de cumpănă și prigonire de la Arad și Timișoara. De acest episod al condamnării de la Timişoara se leagă o altă întâlnire minunată cu Părintele Arsenie Boca.
Mișcarea Rugul Aprins, din cuibul de viu foc al mărturisirii credinței celei adevărate al Mănăstirii Antim, l-a așezat pe Părinte în mijlocului celei mai ample și profunde mișcări spirituale ale vremii, cu sămânță de crez ortodox, via și lucrătoarea Rugăciune a lui Iisus. „Nu cred că ideea Rugului Aprins a apărut la un moment anume, ci pe parcurs. Indubitabil, animatorul a fost poetul şi jurnalistul Sandu Tudor – personalitate pe nedrept neglijată a interbelicului românesc. Cercul său de prieteni s-a structurat încet-încet, preponderent în jurul căutării de ordin spiritual. Bucureştiul interbelic era precum un sat mai mare: marile figuri intelectuale şi spirituale se cunoşteau, aveau relaţii personale civilizate, chiar dacă uneori polemizau în presă. Un prim pas concret a fost făcut în anul 1943, atunci când, la invitaţia Mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea – la rândul său o importantă figură a Bisericii, om de o rafinată cultură – au ajuns la Cernăuţi câteva personalităţi care urmau să conferenţieze, să mediteze împreună timp de o săptămână pe tema misticii creştine. “, spune Marius Vasileanu, profesor de istorie a religiilor.

Factorul coagulant al acestei mișcări a fost căutarea mistică ortodoxă. La mijlocul anului 1948, din ordinul Patriarhului Justinian Marina, Rugul aprins își încetează activitatea religioasă, fiind etichetată drept Mișcare legionară, după arestarea și condamnarea în toamna anului 1946, a preotului Ioan Kulîghin , cel care devenise îndrumătorul spiritual al celor care participau la întâlnirile de la Antim. Monahul, în vârstă de 61 de ani, va fi trimis în URSS în primăvara anului 1947, unde va fi condamnat la 10 ani de muncă silnică. Dar întâlnirile unora dintre membri se vor desfășura în continuare, în taină, la Mănăstirea Plumbuita.
Pe cât de plini și luminoși au fost anii de facultate, pe atât de crânceni aveau să se dovedească cei care le-au urmat. Părintele Nicolae Bordaşiu este unul dintre puţinii supravieţuitori ai mişcării Rugul Aprins. Mai cu seamă perioada 1948-1955, când părintele Nicolae a stat ascuns de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani de închisoare. A fost descoperit în 1955, iar ceea ce a urmat nu poate fi decodificat decât în termeni de carceră grea, suferinţă, lipsuri la Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic între 1955-1964.
Povestea Părintele despre acea perioadă: “ Prima arestare a avut loc în 18 iulie 1955, când Securitatea l-a luat pe prietenul meu, medicul Teodor Nadiu, și l-a obligat să indice locul unde eram ascuns, în satul Husaseul de Criș, lângă Oradea. El nu i-a condus la casa unde eram ascuns, ci la o casă vecină pentru a nu fi luat prin surprindere. A voit Bunul Dumnezeu ca atunci să fiu prins de un somn adânc, încât nu am simțit nici când au intrat în cameră la mine. Dacă aș fi auzit, aș fi fugit și probabil m-ar fi împușcat.
M-am trezit cu pistolul în dreptul frunții și m-au avertizat să nu fac nici o mișcare fiindcă voi fi împușcat. Mi-au zis să le dau armamentul pe care îl am. Atunci le-am spus cu seninătate: „Vă așteptam. Să știți că nu am nici o armă în afară de Sfânta Scriptură! ”. Și le-am arătat cartea care era pe masă. La Jilava m-au ținut la început singur într-o cameră, iar mai apoi m-au dus într-o altă încăpere unde erau mai mulți deținuți. Acolo m-am întâlnit cu Antonie Plămădeală. De la Jilava am fost transferat la Oradea pentru judecată. Acolo a fost citat ca martor părintele Roman Braga, iar alții, judecați ca împricinați (membrii familiei mele, Părintele Arsenie Boca). De la Jilava am ajuns apoi la Aiud. Aici a fost un regim foarte aspru. Aiudul a fost cu adevărat o universitate spirituală!
Ne-au lipsit de cărți, creioane, ziare, de orice legătură cu fami¬lia. De aceea, deținuții au adaptat alfabetul morse la posibili¬tățile închisorii. Astfel, mulți dintre deținuți s-au specializat în a transfera către ceilalți poezii, fragmente din Sfânta Scriptură, lecții întregi de tehnologie. Până au luat hotărâri drastice, pe pereții celulelor s-au scris zgâriind cu un obiect mai dur cuvinte în limbi străine, teoreme mate¬matice, lecții de chimie, dar mai ales poezii. Când au sosit în închisoare membrii Rugului Aprins a fost un adevărat reviriment spiritual. Au devenit misionari pentru că aveau adevărat duh de rugăciune. Fiecare în celula sa a încercat să imprime o stare de optimism, fiind un sprijin moral deosebit pentru cei din jur.
Închisoarea toată se ruga. Viața celor din celule era între rugăciune și poezie.”
Întâlnirea cu Părintele Patriarh Justinian în anul 1968 va conduce la numirea sa ca profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, apoi a fost hirotonit diacon, ulterior preot, de sărbătoarea Sf. Andrei, în 30 noiembrie 1969. În această perioadă a urmat studiile de doctorat la Facultatea de Teologie, având ca îndrumător pe Părintele Stăniloae.
Bucurie a fost așezarea Părintelui Nicolae la Biserica unde avea să îl întâlnească pe Părintele Galeriu. Alături de Părintele, au urmat ani de dimpreună-lucrare pentru oamenii care veneau de pretutindeni, pentru a le asculta cuvântul. Tot împreună au adus o părticică din moaştele Sfântului Silvestru şi pe care Patriarhul Teoctist le-a adus de la Roma, de la cardinalul Camillo Ruini, vicar general al Romei. A fost distins cu rangul de Iconom stavrofor de către P.F.Patriarh Justinian şi apoi şi de către P.F. Patriarh Teoctist. După moartea Părintelui Constantin Galeriu este numit paroh al Bisericii Sf. Silvestru până în anul 2010.
Părintele Galeriu a fost dar și binecuvântare pentru Părintele Nicolae. Părinte Galeriu, născut în Anul Unirii, în comuna Răcătău, județul Bacău, din familie de țărani patrioți, cu credință vie, Bătrân care și-a conturat viața după îndemnul: “Ea, Lumina, trebuie să existe, ea trebuie să fie pe undeva, altminteri nu am tânji după ea! Suntem făcuți pentru ea! Cunoștința semețește, îngâmfă. În schimb, dragostea zidește. Preaiubiților, să vedeți mereu în omul din fața voastră Chipul lui Dumnezeu. Nimeni si nimic nu poate distruge niciodata chipul lui Dumnezeu din om.”, spunea Părintele Galeriu.
Din 1974 este preot paroh al bisericii Sfântul Silvestru din București. Din cauza convingerilor sale religioase și umanitare, a fost întemnițat de mai multe ori în anii 1950 și 1952-1953, la Ploiești, Peninsula (Valea Neagră) și Văcărești.
Când vorbim despre Părintele Galeriu, pornim pe drumul luminii, al căutării cheii, al cercetării firimiturii de Hristos de om, oricât de mică ar fi fost. Căuta Părintele binele și frumosul din om, virtutea despre care Părintele spunea că e mai bătrână decât Timpul.

Martor al acelorași evenimente, fostul deținut politic Sebastian Popescu relatează astfel gestul samarinean al părintelui Galeriu: „De la Cernavodă am fost transferat la Poarta Albă și apoi la Coasta Galeș, în toamna anului 1952. Aici erau niște barăci de lemn, neîncălzite, iar în curte noroiul trecea peste bocanci. Atunci l-am cunoscut pe părintele Galeriu, într-o împrejurare când la magazie ne-au schimbat bocancii rupți cu alții de la reforma armatei. Din întâmplare, părintelui Galeriu i-a căzut o pereche de bocanci de la vânătorii de munte, adică mai buni și mai solizi, iar unui țăran unii chiar mai răi decât cei pe care-i schimbase. Cu un gest creștinesc, părintele i-a dat bocancii lui și i-a luat pe cei răi. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă spun că nu ţinea pentru sine nimic.” (Sebastian Popescu, „Calvarul unui neînvins” în Simona Luncașu, Câmpinenii și închisorile lor.)
“Iubirea lui circula ca un fluid, punând în miscare inimile, clădind nădejdi, dăruind bucurii. Pleca din inima sa, făcea înconjurul lagărului și se întorcea la el în¬miită, plină de sudoarea și neca¬zurile sublimate în lumina”, mărturia altui frate de închisoare.
Părintele Galeriu, prin blândețea și gentilețea cu care vindeca sufletele alergânde către el, ca la un ultim izvor de ne-secată bucurie și nădejde, devenea oază de lumină: preotului de mir cu duh de monah, în miez de capitală lovită de tulbure ceasuri. Și-a păstrat pacea inimii și seninul privirii dincolo de toată durerea ce i-a scurmat ființa până la sângerare. Dar nu a cuvântat, nu și-a plâns și nu și-a de-plâns această suferință. Părintele a știut a-și metamorfoza suferința în bucuria de-a-fi-dimpreună cu Hristos, de a atinge cu dalta răbdării și a iertării în roca cea dură a urii, a înverșunării.
Să amintesc un an cu ancoră de zeghe și de glonț, an 1989, când Părintele Galeriu era UNUL cu tinerii, întru aceeași chemare și în același glas cu ei, cei care erau pregătiți să moară, spre a fi liberi ?!
Părintele Galeriu nu a închis perioada martirajului în închisorile pe care le-a umplut de lumină, ci a dus mai departe misiunea propovăduirii lui Hristos și dăruire deplină, cu o trăire în care nu își mai aparținea sieși, ci se dăruise în mod absolut Cărării de a fi mai mult decât un preot, ci un Părinte. Părintele Galeriu, parohul unei țări întregi, cum spunea Părintele Nicolae Bordașiu, trăia în misterul iubirii lui Dumnezeu pentru om.
Decembrie 1989 l-a avut pe Părintele în stradă, cu sfânta Cruce în mână, între români. Un chip de Bătrân, în lumină divină și implicat totodată atât în mișcarea lăuntrică, dar și exterioară, socială a comunității și a neamului. Un Părinte care invita omul să bată cu îndrăzneală la porțile veșniciei, pentru că…acum este Ceasul. „Tranziția unei societăți trebuie să aibă la temelia sa acești factori- cel spiritual, să aibă Sensul precis, luminat de Dumnezeu. Să aibă Morala ei, unitatea între religie și morală, credința în acțiune, să ai un crez pentru aceasta. Acest crez spiritual si moral cu virtuțile lui de dragoste de om, de jertfire pentru om, de sinceritate a inimii pentru om, toate acestea schimba atmosfera. Însănătoșirea morală a societății și economicul. Aici este tragismul. Dacă noi toți românii ne-am simți angajați și uniți în această operă de restaurare a țării, ar fi bine. Nu sunt acestea cele mai grele momente prin care trece România, au fost și mai grele decât acestea. Dar pe atunci, românii erau mai uniți, mai deschiși cu inima spre Dumnezeu, mai luptători cu timpurile.”
În iunie 1989, Părintele Galeriu a fost imobilizat și bătut întreaga noapte. Clasarea actului a fost de furt, dar în adevăr, nu se căutau bani, ci scrieri ale părintelui, “scrieri subversive împotriva guvernului”. „Am fost martorul personal, alături de întreaga Biserică Sf. Silvestru, a modului exemplar în care părintele s-a raportat ulterior, cu milă și înțelegere infinită față de agresorii săi. «Sărmanii de ei… îmi era milă de ei că își fac păcate…».
Ne va rămâne Mărturie în veac Scrisoarea pe care Părintele Galeriu a pecetluit-o cu semnătura veșniciei. O Epistolă vie, ce va trăi, va respira nădejde și va defini destinul acestui neam românesc, o Epistolă nu doar pentru anul 1989, ci pentru orice altă Clipă a istoriei țării noastre, mai ales că peste câteva zile, ar trebui să retrăim la unison cutremurul ființei acestui Neam, atât cel din anul 1918, cât și cel din 1989. DE CE AMÂNDOUĂ? Pentru că în spatele Unirii și a dobândirii “Libertății”, sunt jerftă, martiraj, asumare:

„Vouă (…)
Potirul durerilor era plin la acea cumpănă de vremi! A luminat atunci în spiritul vostru, tinerilor, un cuvânt unic: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Nu l-a rostit nimeni în vreo altă ţară, în vreo altă revoluţie, nici la 1789, nici la 1848, nici în 1917. Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! Creaţia e întemeiată pe jertfă. În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor.
Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmaţie originară, început de existenţă; moartea este NU, este negaţie, este sfârșit de existenţă. Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este demonul.
Jertfa este conștienţă; moartea este căderea în inconștienţă; jertfa este liberă; moartea e silnică, nu e liberă, o refuzi; jertfa e vizionară, privește într-un viitor, orizont însorit de Soarele Dreptăţii; moartea nu privește decât la întunericul cel veșnic; jertfa e profetică, prevestește învierea, un nou început. Veacul celei de-a opta zi a creaţiei. Profeţia morţii este groapa, căderea.
A luminat în voi, martirii, acest înţeles al ofrandei voastre pure, genuine, înţeles că nu muriţi, şi că, deci, sunteţi vii, tot mai vii. Voi aţi trecut la viaţa de veci. Aţi dobândit deplina libertate pentru voi, dar şi pentru noi.
Din libertatea voastră şi noi devenim liberi „de cel rău”. Ȋn martiriu se dezvăluie adevărul fundamental al existenţei: starea de oferire spre împlinire. (…) La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră, a tuturor.
Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit Ȋnvierea.”
Pr. Constantin Galeriu,
București, 1989

Acesta este si testamentul Părintelui Galeriu pentru poporul român:
« M-am străduit să vă aşez în suflet credinţa, voi să o mărturisiţi !
Dumnezeu dă omului ceva din veșnicia Lui. Setea Omului după veșnicie e pusă în el încă de la creație!
Asta să nu uitați vreodată! >>

Irina Stroe

Sursa articol- https://evz.ro/testamentul-parintelui-galeriu-pentru-romani.html

„Oare iubesc destul?” Părinte Teofil Părăian ( Irina Stroe )

de Irina Stroe

Nu cred în coincidențe sau în întâmplări, nicio clipă din toate câte ne sunt date nu aparține hazardului. În fiecare întâlnire cu un suflet, la fiecare plecare din această lume a unui om și la fiecare întâmpinare de prunc, întru născare, noi ne dăm întâlnire cu însuși Dumnezeu.
Urmează zile pline, sufletește vorbind, când mulți români își vor împărtăși: „Întru mulți și binecuvântați ani!”, zi de pomenire a Sfântului Mucenic Dimitrie (Dumitru)- azi, 26 octombrie, izvorâtorul de mir si făcătorul de minuni, din Tesalonic; urmând ca pe 27 octombrie să ne amintim de Preacuviosul Părinte Dimitrie cel nou de la Basarabi.
La o mână de 3 zile distanță ne așteaptă în prag: 29 octombrie. O zi aparte, ce ne așază timpul în crepusculul unei irepetabile secunde, sublimă și răscolitoare, o clipă cu 2 înfățișări- una a nașterii unei Regine și una a plecării într-un Dincolo ( trăit încă de pe pământ) de către blajinul și dreptul Bătrân.

În această zi, dar în veacuri îngemănate, o prințesă intra pe drumul existenței, cu misiunea de a deveni peste ani Regina Maria. Ne-au rămas aceste mărturisiri de suflet, care astăzi parcă surpă spre zidire cetatea de gând a multora dintre noi: “ În anii durerii, am învățat să mă rog. Ortodox, ca mama. Nu, nu eram dreaptă cu biciul în mână. A trebuit să las iubirea să fie mai presus decât dreptatea. Doar așa am început să văd adevărul, doar așa am putut să îmi duc până la capăt menirea pentru poporul dăruit de Dumnezeu, Nu a fost ușor, dar acesta a fost drumul meu.”
Și un Bătrân al Neamului, pe cât de luminos, odihnitor de suflete și generos în dăruirea de sine, pe atât de just și de luptător întru pace și adevăr, urca pe Scara Bucuriei, în lumea drepților, devenind din Teofil ( iubitor de Dumnezeu): Macarie ( cel fericit pentru că poartă în inimă iubirea pentru Dumnezeu).
29 octombrie 2009 e ziua pe care Părintele Teofil Părăian o aștepta dintru început, o aștepta iubind, iertând, îndrumând la pășirea cu răspundere și deplină asumare pe Cărarea Împărăției, drum unde l-a avut drept monah călăuzitor în duh pe Părintele Arsenie Boca. În chip minunat, același Părinte la care ajungea cu inima cutremurată de emoție și Principesa Ileana, fiica Reginei Maria. Este acea zi despre care des vorbea Bâtrânul, cu vocea cutremurată de emoție, ziua în care va fi întâmpinat Dincolo de Maica Domnului, de Domnul Iisus și de toți prietenii uniți întru veșnicie.
„Viața duhovnicească începe cu o privire, nu cu o analiză a omului!”, atât de frumos descrie Părintele Emilianos Simonopetritul întâlnirea unui suflet cu duhovnicul său. E adevărat că Părintelui Teofil îi lipsea privirea ochilor fizici, însă pătrunzătoare și luminos cutremărătoare era privirea ochilor inimii sale. Te privea întru tot ce erai, paradoxal… fără să te privească.
Cum l-am aflat în anul 2000 pe Părintele Teofil? Un prunc Bătrân, așa era. Așa ESTE. O lacrimă de Dumnezeu dăruită de Cer nouă, spre despietrirea inimii. Lacrimă de Dumnezeu, dulce iar nu sărată, ce a păstrat închiși ochii fizici ai Părintelui, spre a-i deschide plenar pe cei ai inimii. O inimă și o prezență cum nu mai simțisem până atunci. Se evapora chilia cu toate ale ei și rămânea în centru, ca o temelie de sfințenie, doar el, Bătrânul. Peste ani, imaginea din acea zi a chiliei Părintelui m-a trimis la ceea ce Părintele povestea din Patericul românesc, citând din Părintele Vichentie Mălău, cum „chilia călugărului trebuie să fie curată ca o biserică, dar simplă ca o peșteră.”

În jurul Părintelui Teofil: lumină. În inima mea: mirare, cutremur, stare de regăsire, ceas de recunoaștere, de sens. A fost al doilea moment al vieții în fața căruia cuvintele nu au putere de a descrie esența. Primul se petrecuse cu mulți ani în urmă, la întâlnirea cu Părintele Arsenie Boca, când, în chip minunat și identic, copilul mic de nici 4 ani nu reținuse albastrul de cer al ochilor Părintelui ( după cum adulții aveau așteptări), ci doar…lumină. Peste 15 ani, aveam să retrăiesc și conștient emoția, aceeasi Clipă avea să se repete.
În roata vremilor, în tinda de rai a Mănăstirii Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus, unde același Părinte Arsenie îl primise pe adolescentul Ioan și-l îndrumase pe calea Rugăciunii inimii, l-am întâlnit pe Bătrânul Teofil, păstrând în ființa sa neîntinată puritatea copilului Ioan. Asemenea unui fuior ce toarce cu răbdare ceasuri de trezire, astfel s-au petrecut toate.
Am poposit pentru un mănunchi de cuvinte asupra acestei întâlniri, spre a împărtăși atât cât este cu putință, din ceea ce trezea Părintele în inimi, un amestec de smerenie, bucurie, îndumnezeire, iubire și putere. Da, putere, pentru că Părintele nu a fost doar un suflet de monah purtător al bucuriei cerești, ci a fost și un desăvârșit luptător întru pace, cu o răbdare și o înțelepciune regăsite doar în file de Pateric. Spunea Părintele că noi trăim acele vremuri ale muceniciei fără-de-sânge. Mucenicia nu presupune întotdeauna extrema, de a pierde viața, ci are în vedere Mărturia credinței.
Păstrând mai viu decât oricând acel Ceas al întâlnirii, voi continua călătoria noastră sufletească, depănând o parte din pașii de viață ai Părintelui, alături de memorabile amintiri; și de minunați Părinți îndrumați de Părintele Teofil nu doar pe calea monahismului, dar mai ales pe cea a dobândirii de suflete, întru Hristos, șlefuind inimi și caractere.
Într-un secol torționat care a născut sfinți, mărturisitori si oameni purtători de lumină, pe 3 martie 1929, în satul Topârcea, din apropiere de Sibiu, a fost dăruit neamului nostru pruncul Ioan, într-o familie de plugari români curați în cuget și senini în trăire, Părintele Teofil Părăian de peste ani. Cursurile școlii primare le urmează la Cluj, într-o școală pentru nevăzători, cursuri pe care le continuă la Timisoara. În anul 1943, Părintele se înscrie la un liceu teoretic pentru văzători pe care îl absolvă în 1948.
Studiile teologice sunt susținute la Institutul Teologic din Sibiu, iar pe 1 aprilie 1953 este primit în obștea Mănăstirii Brâncoveanu, Sâmbata de Sus, judetul Brasov. Aici este tuns în monahism de către mitropolitul Nicolae Balan la 15 august 1953, în ziua Adormirii Maicii Domnului. Tot în 15 august, însă șapte ani mai târziu, este hirotonit diacon.
Despre acest moment, își amintea Părintele Teofil: “ Inițiativa hirotoniei mele a avut-o Mitropolitul Nicolae Colan, ajuns în anul 1957 Mitropolit al Ardealului. În anul 1960, cu prilejul hramului mănăstirii noastre – la 15 august – , m-a hirotonit diacon. Cu câteva zile mai înainte, trecând prin chilia în care locuiesc eu, m-a întrebat:« Vrei sa te fac diacon de Sfânta Maria?». Am răspuns spontan:« Dacă ar zice cineva să cer aceasta, n-aș cere-o; dar dacă mi se oferă, primesc !». Mitropolitul mi-a spus: « Și cel care este chemat la hirotonie, trebuie să vrea». Drept răspuns, eu am spus:« Fiți sigur că n-o sa fac, cum se zice în Pateric că a făcut unul, pe care confrații lui voiau să-l faca preot cu sila și care s-a dus și s-a ascuns. Cei care îl căutau, aveau cu ei și un măgar pe care l-au pierdut și acum îl căutau. Când au găsit măgarul, au dat și de monahul pe care voiau să-l facă preot, caci amandoi erau ascunsi in aceleasi buruieni. Ei atunci au vrut sa-l lege si sa-l duca cu sila pe confratele lor, ca sa-l faca preot. El însa le-a spus:« Nu ma mai legati, caci merg si nelegat, pentru ca am cunoscut ca este voia lui Dumnezeu sa fiu preot». Mitropolitul a râs și a zis:« Pregătește-te, că de Sfânta Maria te fac diacon. Dar n-am să te țin mult diacon, ci te voi hirotoni preot, ca să fii duhovnic la mănăstire și coliturghisitor».

Urmașul său, Mitropolitul Nicolae Mladin, chiar de la început m-a întrebat dacă sunt de acord sa mă hirotonească preot. I-am răspuns că aș dori să rămân diacon. I-am spus, de fapt, un adevăr. Așa s-a făcut că am rămas diacon vreme de 23 de ani. Preot m-a hirotonit I.P.S. Mitropolit Antonie, în cel de al 30-lea an al vieții mele de mănăstire.” Părintele devine mai apoi Arhimandrit pe 8 septembrie 1988.

Trecând cu pas grăbit peste aceste date bibliografice de temelie pentru cine a fost Părintele Teofil ca om, îndrăznesc o pictură de icoană, în cuvinte, o zugrăvire a lui și ca suflet, ca Monah, ca Bătrân de neam. Și voi pătrunde cu sfială în cuibul roind de taine ale credinței ortodoxe, îngrijit de Părinte spre Datorie și întru Bucurie întreaga viață.
Prin felul unic de a fi, Părintele îmi amintește de monahul din povestioara aceasta, deseori istorisită. A fost întrebat un părinte odată de către ucenicul său: “ Părinte, cine sunt caprele? Cine sunt oile?”- trimițând la textul biblic al apocalipsei. Părintele acela, însă, nu a avut îndrăzneală să spună: ”Eu fac parte dintre oi, cine știe cine face parte dintre capre !?”. Ci a răspuns: “Caprele sunt eu, iar numai Dumnezeu știe care sunt oile.” Această pildă poartă în ea tainic cheia smereniei Părintelui Teofil, care lua sufletul omului așa cum era în punctul întâlnirii cu el și, în măsura în care se lăsa pe sine plămădit de Părinte, păsea în transformarea mistică a trăirii sale și a întregii ființe.
Părintele a unit cu seninătate de ceruri Crucea cu Bucuria în ortodoxismul românesc; responsabilitatea, Datoria și sacrificiul le-a șlefuit în cat legământ prin dragoste, cu blândețea smereniei. A avut drept dar inestimabil acea bunătate care îl făcea să nu mai vadă răutatea în om, ci, simțind sufletul din fața sa, începea zidirea de credință fie și pe o unică și sărmană licărire de lumină, de bine pe care o întrezărea în sufletul aceluia, orientându-se după învățătura Cuv. Macarie, care spunea: “ Prin cuvântul bun și pe omul rău îl faci bun. Iar prin cuvântul rău și pe omul bun, rău îl vei găsi.”
Părintele nu se rezuma la „a sfătui”, la „a vorbi”. Părintele pune mare accent pe Faptă. În van rostești că iubești, fără să și existe dovada afirmației- spunea Părintele. În același sens, Părintele Teofil îndruma sufletele având în vedere măsura propriei sale experințe duhovnicești, propunând astfel un program în cinci puncte de reper, începutul angajării într-o viață autentică, creștină. Acest program punea accent pe rolul Bisericii ( al participării la Sfânta Liturghie a creștinului), importanța postului, a respectării pravilei și a citirii din Noul Testament. Miezul acestui program îl reprezintă rugăciunii inimii, al „rugăciunii de toata vremea”, moștenire de la Părintele Arsenie Boca.
A iubit tinerii, pentru că Părintele însuși a făcut legământ cu Timpul, a rămas verde ca bradul în suflet, etern copil în puritatea simțirii, adânc Bătrân prin cugetarea cea cu așezare. În mijlocul tinerilor, înflorea, le creiona cu inima treptele de gand, cum spunea Părintele. Era călăuzit de vorba cea din bătrâni, că „mustrarea învinge, dar nu convinge” și din acest motiv, cu blândețe și răbdare, rupea vălul distanței de ani, intrând în ungherele inimilor cu lumina prieteniei, îndrumându-i la bună lucrare în locul în care Dumnezeu îi așază. De aici și pacea pe care o răspândea în taberele organizate cu tineri la Mănăstirile Poșaga, Oașa, Schitul Sfântul Ioan Evanghelistul sau la Sâmbăta de Sus, tabere care au înflorit și mai mult sub starea de veghe a Părintelui, plecat în Ceruri. Taberele au devenit neîncăpătoare, luminate de suflete tinere, venite din toate colțurile planetei.
Pentru Părintele Iustin Miron, de la Mănăstirea Oașa, Părintele Teofil rămâne reper de Părinte, de duhovnic, de monah, de suflet, de prieten întru veșnicie. Amintirea ceasului întâlnirii celor 2 monahi a rămas brăzdată de o copleșitoare, dar vindecătoare emoție pentru Părintele Iustin : „ Până atunci, orice făceam, resimțeam lipsa sensului. Abia când am ajuns la Părintele Teofil să mă spovedesc în mănăstire, mi s-a umplut acel gol. Nu îmi venea să cred că există așa ceva pe pământ. Și când mergeam la el, mergeam ca la Dumnezeu și de fiecare dată cu Dumnezeu mă întâlneam. Pentru mine Părintele era infailibil, nu a greșit niciodată. Mergeam cu această credință că Dumnezeu vorbește prin el. Și chiar vorbea Dumnezeu prin Părintele. A fost extraordinar Părintele Teofil. Și este. Acum este un pic mai greu, la modul concret, Părintele șoptește și poate strigă la mine de acolo din Ceruri, dar pentru că suntem grosieri, e puțin mai grea comunicarea. E din cauza grosimii noastre trupești care ne face să nu înțelegem bine. Dar, altfel vorbind, îl simțim lângă noi. În lucrarea cu tinerii, Părintele este prezent. Părintele face Lucrarea, fără nicio altă discuție.”

Pentru tineri, Părintele era un reper nu doar de monah, ci devenea însăși călăuza pe drumul vieții. La fel ca și Părintele Arsenie Boca, pe care atât de mult l-a admirat, Bătrânul Teofil ieșea din tipare și norme. Pentru a ajuta omul, Părintele alegea să se micșoreze lângă el, pentru ca, mai apoi, cu o blândețe, dar și demnitate desăvârșite, să devină Scară pentru acel suflet, în cunoașterea de sine. Paradoxal, ajuta omul din fața lui să urce întocmai pentru a coborî în lăuntrul său. Așeza între el și oameni frumosul prieteniei, care , spunea Părintele, “are un ceva anume din realitatea Raiului. Nu există o metodă de prietenie, dar există preieteni. Prietenia presupune reciprocitate, nu e există prietenie dacă simțămintele vin doar dintr-o parte.”
Simțământul Părintelui rămâne fundație de vie cugetare și de senină trăire. Îndemnul lui pentru copiii de toate vârstele, Bătrânul însuși fiind un etern copil: “Eu totdeauna am fost pentru o afirmare a omului, da’ nu de dragul afirmării, ci de dragul realizării lucrurilor pozitive. Deci, de câte ori dorește cineva să realizeze un lucru pozitiv, esențial și bun, poate să se afirme făcând lucrul respectiv. Dar de fapt nu el se afirma, ci îl afirmă Dumnezeu, prin osteneala pe care o face el. Pentru că a fi smerit nu înseamnă să faci de teama să nu fii smerit, ci înseamnă să faci orice, dar conștient că nu faci din puterea ta. Deci omul care e pus sa conducă, de pildă, numai dacă conduce poate sa fie smerit în limitele rosturilor lui. Nu înseamnă că nu mai poate să conducă pe ceilalți pentru că el trebuie să fie smerit. Nu trebuie să-ti găsesti un loc anume pentru smerenie, ci o modalitate de a face ceea ce trebuie să faci, rămânând totuși smerit. De pildă, la noi la mănăstire a trăit cândva un părinte care vreme de 16 ani a fost starețul nostru, Părintele Ioan Dinu, și el zicea că: „Smerit e omul acela care își ține locul”, pentru că dacă tu nu îți ții locul nici cel de lângă tine nu știe unde îi este locul. De pildă, mă duc la slujbă și nu îmi țin locul care mi l-a dat biserica, atunci cel de lângă mine nu știe unde-i locul lui. Și atunci înseamnă că și în viața de toate zilele, daca îți ții locul și dacă-ți afirmi puterea și voința, nu în detrimentul altuia, nici cu scop de mândrie, ci în dorința de-ați desfăsura calitățile pe care ți le-a dat Dumnezeu, nu este nici un pericol în sensul că prin aceasta scazi în smerenie.
Dumnezeu îl primește pe om în starea pe care i-a dat-o și în starea pe care a realizat-o omul pe temeiul firii lui. Eu, cum sunt un om mai comunicativ, nu mă gândesc că o să zică Dumnezeu de ce am fost comunicativ! Sau dacă ar fi cineva retras, nu o sa zică Dumnezeu de ce a fost retras, dacă așa este firea lui, daca așa este chipul lui de viețuire și așa este temelia existenței lui.
Eu, de fapt, cred eu, o mare greșeală să socotești că nu trebuie sa ai in vedere urmarirea binelui personal; important este sa urmaresti binele personal, fara sa stingheresti pe cineva din apropierea ta, adica sa nu cauti mai mult binele tau decat binele altuia, dar, in orice caz, sa urmezi si binele tau. Vasile Militaru are o zicere, o vorba cu tâlc, care are urmatorul cuprins: „Barba fratelui vreodată, de s¬-aprinde, sari și-l scapă, însă, mai întâi de toate, barba ta s-¬o uzi cu apă”. Adica nu poti sa faci abstractie de tine însuți, chiar daca se pune și problema, în anumite împrejurări, a lepădării de sine ca sa poți împlini binele pentru altul sau ca să poti împlini porunca lui Dumnezeu.
Cuvintele Părintelui Emilianos Simonopetritul: „inima care se roagă tace în adânc, spre veselia inimii și prefacerea mistică a întregului om” sunt unite în duh cu ceea ce Părintele Teofil spunea: “rugăciunea trebuie practicată, nu studiată. Și trăită cu Bucurie. Dar să nu căutați bucuria în sine, prin rugăciune. Nu mă rog ca să mă bucur, mă rog ca să mă întâlnesc cu Dumnezeu, să am un dialog cu Dumnezeu. Și din această întâlnire se naște și bucuria. Cine se roagă doar atunci când se roagă, acela nu se roagă deloc.”
***
Călătoria noastră se apropie de ultimul popas. Și îmi amintesc acum că odată, la o Conferință, cineva din sală l-a întrebat pe Părinte: „Părinte, ce faci când ai avut un Părinte spiritual pe care l-ai iubit foarte mult și nu mai găsești pe altcineva? Iar Părintele Teofil a răspuns: Păi, ce să faci, mai cauți!” În această dureroasă, dar rostuită șlefuire de trăire s-au aflat probabil toate sufletele ce l-au avut pe Părintele Teofil duhovnic.
Peste ani, după “căutări și iarăși căutări”, cum ar fi spus Părintele Teofil, am simțit la rându-mi, în cutremurul cicatricii rămasă în inimă, rostul răspunsului concis, simplu, dar plin de tâlc al Părintelui. Și dacă așteptarea, braț-la-braț cu căutarea , a durat ani, găsirea sau re-găsirea s-a împlinit într-o unică clipă.
În cădere de cortină, dar spre îmbrățișare din ceruri, las pe Părintele Teofil să ne dăruiască un dar de cuvânt nouă, tuturor celor care ne-am așezat în jurul Bătrânului astăzi, la fel ca odinioară :
„ Dumnezeu ne-a creat ca să fim veșnic ceea ce suntem, adică să nu ne depersonalizăm. Să te supui lui Dumnezeu înseamnă să faci ceea ce știi că vrea Dumnezeu să faci. Îți spune Dumnezeu să ierți, ierți. Îți spune Dumnezeu să ai răbdare, ai răbdare. Îți spune Dumnezeu să iubești, iubești. Îți spune Dumnezeu să cauți înțelepciunea, cauți înțelepciunea. Deci, tot ceea ce știi că vrea Dumnezeu trebuie să urmărești și tu. Numai așa înseamnă că ai smerită cugetare, căci nu știi tu mai bine decât Dumnezeu.
Sunt încredințat de adevărul cuprins în cuvintele Sfântului Marcu Ascetul, care spune: « Când binevoiește Dumnezeu să se împlinească un lucru, toata zidirea ajută să se împlineasca. Iar dacă nu voiește Dumnezeu, toate se pun împotrivă». Eu sunt convins de aceasta și în această perspectivă le vad pe toate cele ce s-au petrecut cu mine”.

Irina Stroe

Sursa-https://evz.ro/oare-iubesc-destul-parintele-teofil-paraian.html?fbclid=IwAR3yLAz9LedvbwulQvEqSgUIBQSecy4bPErZvIMptHY0YKXE9-wlka7icvM&v=347635&page=2

De la Bucuria ITO, la Responsablitatea alegerii- Partea a 3-a ( Mădălina Cucu )

de Madalina Cucu

Din voioșia trăirii de la Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși (ITO), ne-am regăsit cu toții direct pe treapta de responsa bilitate a unei acțiuni cetățenești firești, solicitate de mai bine de 3 milioane de români, Referendumul pro-familie.

În ultima parte din cele 3 momente dedicate acestei adânci Mișcări de trăire ortodoxă, ne doream să vă deschidem porțile spre evenimentele ultimilor 2 zile ale ITO. Așa și vom păși mai întâi în călătoria noastră, spre a închide frumos cercul celor 4 zile memorabile pentru tineretul ortodox invitat la Sibiu din întreaga lume, după cum am promis.
Pentru cititorii care nu au parcurs primele două articole despre ITO, readuc în atenție că Sibiul, frumosul oraș din inima țării, a devenit anul acesta capitala tineretului ortodox care cu mare entuziasm s-a adunat la a-V-a ediție a Întalnirii Tinerilor Ortodocsi. Timp de 4 zile, străzile Sibiului au prins viață, fiind străbătute atât de tineri din țară, cât și de tineri ortodocsi din alte colțuri ale lumii. Ce poate fi mai frumos decât să privești atâția tineri care își mărturisesc credința liberi, participând împreună la Sfintele Liturghii, cinstinduși strămoșii, îmbrăcându-și portul popular, prinzându-se în hore și încercând să nu uite trecutul și jertfa înaintașilor ce au luptat acum 100 ani pentru reîntregirea Neamului?

Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului i-a adunat pe tineri în Muzeul din aer liber din Dumbrava Sibiului, locul cel mai potrivit pentru a simți din plin comuniunea cu strămoșii. Sfânta Liturghie a fost oficiată de un sobor de ierarhi și preoți în Altarul special amenajat de pe lac, iar cuvântul de învățătură al Mitropolitului Ardealului a fost urmat de mesajul de salut din partea reprezentanților bisericilor surori. Sfânta Liturghie a fost una specială și emoționantă în același timp, fiind susținută atât în română, cât și în limbile țărilor participante, sporinduse astfel sentimentul de Unitate în Hristos. Apoi, tinerii au avut bucuria de a se familiariza cu diverse mesteșuguri tradiționale, fiind împărțiți pe grupuri de lucru. Pentru câteva ore, tinerii s-au putut transpune în pielea înaitașilor lor, adoptândule ocupațiile, căsuțele străbune fiind special amenajate pentru cei dornici să învețe să împletească nuiele, să picteze pe lemn sau pe sticlă, să împletească brățări, să prelucreze lâna sau lemnul sau să confecționeze un vas de lut. De asemenea, unii au ales pur si simplu să se plimbe prin imensul muzeu, fiecare gospodărie fiind un mic univers pregătit să spună povestea familiilor care odinioară au trăit în ele.

Țăranul român al veacurilor trecute
De ce am simțit a intra în toate aceste detalii ? Nu doar pentru a vă spori curiozitatea, cât pentru a vă readuce în oglindă fragmente date cu siguranță uitării din ceea ce însemna lumea Satului românesc de altă dată și cultura românului surpinsă în ceea ce străbunii vedeau ca fiind plasată undeva în eternitate. Ar fi crezut oare Țăranul român al veacurilor trecute că vreodată românii înșiși vor fi pe Pragul de a pierde tot ce au dobândit mai sfânt și mai curat, pe parcursul a milenii? Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât tinerii ortodocși din alte state veniți pe plaiurile sibiene au luat contact nu doar cu tinerii noștri, ci cu tot ceea ce înseamnă românism.
Predarea Torței
Evenimentul s-a încheiat cu Sfânta Liturghie oficiată de un sobor de ierarhi în Catedrala Mitropolitană. La finalul Slujbei, IPS Părinte Mitropolit Laurențiu le-a mulțumit atât celor implicați în organizare, autorităților care au sprijinit evenimentul, cât și tinerilor participanți pentru cele patru zile extraordinare. Unul dintre multele momente emoționante a fost predarea Torței organizatorilor ITO de anul următordelegația Arhiepiscopiei Craiovei și intonarea Imnului întâlnirii. Reprezentanții Arhiepiscopiei Craiovei. Aceștia au fost vizibil emoționați, dar încrezători, astfel că tristețea despărțirii a fost diminuată de speranța revederii.

Independenţa nu este un dar pe care ni-l face Europa”
Revin la constatarea pe care o făceam la începutul călătoriei noastre în ultimele zile de ITO. În contrast cu unitatea pe care am simțit-o acolo, în aceste zile când suntem chemați să ne exprimăm poziția în ceea ce privește schimbarea, spre clarificarea unui articol din Constituție, în favoarea căsătoriei dintre un bărbat și o femeie, se observă mai mult ca niciodată dezbinarea, lipsa unității, dezinformarea agresivă, alimentată mai ales de mesajele contadictorii de pe rețelele de socializare și diverse canale media.

Consider că referendumul este un exercițiu democratic pe care noi, ca și cetățeni care trăim într-o țară liberă, europeanăși suverană, avem tot dreptul să ni-l exercităm. Acest drept s-a câștigat cu prețul sângelui ( și nu doar a celui vărsat la Revoluția din 1989, ci al tuturor martirilor) și consider că orice om, indiferent de convigerile religioase sau politice, are dreptul de a-și exprima părerea când vine vorba de o întrebare care vizează în mod direct viitorul țării noastre și dreptul la fericire, la normalitate al copiilor noștri.

Credința, tradiția, cultura
Nu putem da uitării tot ce ne leagă de înaintași, acum 100 de ani ei jertfindu-se pentru ca astăzi să existăm ca națiune, nu fragmentați teritorial. Datorită lor, suntem încă uniți în ceea ce privește teritoriul țării ( cu excepția provinciilor românești care ni s-au smuls după Pactul Ribbentrop-Molotov), dar suntem mai dezbinați parcă decât oricând sub aspect lăuntric. E clar că este rândul nostru acum să ne asumăm rolul de luptători întru Pace. Nu e un paradox, pentru că suntem chemați nu să luptăm în exterior, ci înlăuntrul nostru, spre apărarea unor valori universale, cele care ne-au ținut uniți de-a lungul istoriei: credința, tradiția, cultura. Voi încheia printr-un îndemn ce traversează istoria, lăsat de istoricul Nicolae Iorga: „Independenţa nu este un dar pe care ni-l face Europa, ci o recunoaştere a drepturilor străbune ale românilor, în conformitate cu sacrificiile lor. Această unire românească n-ar avea nici o valoare dacă nu s-ar sprijini pe însăşi conştiinţa noastră despre necesitatea ei, despre caracterul ei sacru, nezguduit, despre aceea că ea e astăzi, ceea ce nu înţelege o mulţime de lume, o condiţie pentru existenţa însăşi a poporului român”.

Parcă am uitat de unde venim si spre ce ne îndreptăm
ITO este despre libertate, comuniune, curajul de a ne mărturisi credința într-o lume în care accentul se pune mai mult pe partea materială decât pe cea spirituală, în care parcă am uitat de unde venim si spre ce ne îndreptăm și în care a fi tânăr ortodox practicant este de multe ori condamnabil.
Însă, deși acest frumos eveniment s-a terminat, ceea ce s-a sădit în inima tinerilor participanți o să dăinuie mereu, expresia, „Hristos în mijlocul nostru” fiind ca o întărire în Greul care se revarsă asupra noastră.
În aceste clipe de cumpănă în societatea noastră în care Firescul este criticat, dezorientarea și dezinformarea fiind la ordinea zilei atât printre tineri, cât și printre toți cetățenii țării, steagul întâlnirii având ca și deviză Unitate, Credință, Neam flutură încă în inima celor care au înțeles că doar împreună putem rămâne drepți, cu demnitate în fața tuturor presiunilor ce au drept ultim scop distrugerea identitații noastre, dar și normalitatea umanului, pâna la urmă.

Dacă se reușește distrugerea familiei tradiționale, atunci consider că s-a reușit distrugerea unei întregi națiuni ce a fost zidită, asemenea unei cetăți, întocmai pe valorile ce aveau la bază această instituție-cheie, esențială într-o comunitate armonios creată.

Sursa articol- https://evz.ro/ito-responsablitatea-alegerii.html?v=347635&page=1

Referendumul pentru Familie, ceasul însemnat al alegerii. Percepţia greşită a tradiţiei poate ucide un neam ( Irina Stroe )

de Irina Stroe

“Tradiția”, credința Vie a celor morți versus „tradiția”, credința moartă a celor vii

De multă vreme nu s-a mai resimțit în spațiul public românesc o astfel de tornadă, croșetată cu migală în cumpăna umbrelor ce se vor a fi văzute… drept lumină. Sau poate că miezul încins a fost acolo dintotdeauna, dar s-a așteptat gong-ul potrivit. Suntem spectatori și actori totodată, regizori și sufleuri într-un crematoriu ce stă să înfulece conceptul de „”Tradiție”, aruncat prometeic în râșnița crudă a celor mai variate sensuri.
Nu mai contează cât/ cum/ ce se înțelege prin acest cuvânt. Stigmatul este pus, fără prea multă sete de cercetare sau de documentare în spate. Ceasul cel de adâncă însemnătate al alegerii, în Referendum, este încă proaspăt. Dar prospețimea lui și deznodământul ne revelează nouă putreziciunea lăuntrică spre care ne îndreptăm. Sau poate că, nu încă. Domnul știe. Așadar, pentru domolire de stăre, voi păși peste subiectul atât de lovit al sărmanei familii tradiționale, mult împinsă în crestăturile sârmei ghimpate ( poate-poate va curge și sânge) și voi aborda „Tradiția” și „tradiția” prin alte semne de Timp, vii, sănătoase, pline de sevă în ne-trunchiat adevăr. Și, mai ales, cu Bucurie.
Nu știm. Nu mai citim, că nu avem nevoie, suntem deplini și suficienți nouă. Nici nu mai întrebăm dacă ne simțim ne-siguri pe ceea ce susținem. Socrate strigă în deznădejde, din spatele mileniilor, către noi, cei de Azi, că cel ce are 1 dram de cunoaștere va admite mai mult decât oricare altul că, de fapt, încă nu percepe deplin Întregul ( „Știu că nu știu nimic.”) Pare că e de ajuns ceea ce auzim. Nici măcar sursa informației nu mai e verificată.

Monologul meu din aceste rânduri vreau să fie într-un Mâine, dialogul cu dumneavoastră. Mult mi-a plăcut disocierea lui Jaroslav Pelikan între cele 2 oglindiri: “tradiție” și „Tradiție”. Amintesc de cei doi termeni, fără a intra, însă, în expunerea viziunii savantului.
Voi merge pe drumul propriei cugetări.
Întreb retoric, oare ce înseamnă cu adevărat Tradiția? Înseamnă închistare, nemanifestare, inert, Lipsă sau Plus? Înseamnă ne-cunoaștere sau împietrire în lanțurile dogmei, cum spunem unii? Este tradiția un organism mort, cărat asemenea unei poveri, din veac în veac….cu scopul A CE și PENTRU CE ANUME?
Tradiția la români e vie, deși se vrea îngropată acum parcă mai mult ca niciodată. Și nici acesta nu ar un ultim Act al tragediei, pentru că semințele se sacrifică pe ele însele, pentru a-și împlini Rostul spre rodire. Tradiția noastră, cea care a ținut unit în trup de suflet acest popor, mai presus de sfârtecările frontierelor, are ca matcă spiritualitatea creștină asumată, dar care nu copleșeste, ci îmbracă Noul în haina de in a veșniciei, a frumoasei clipe de “A fost odată astfel:…“. Pentru că, prin viu-ul ei, Tradiția menține curgerea firească nu doar a timpului, ci a istoriei unei comunități, a unui neam.
Cum ștergi identitatea unei comunități? Fie o rupi de trecut, adică de Tradiția vie a celor morți ( vie pentru că îi menține lăuntric în viată pe ei, cei care trăiesc Prezentul) fie îi elimini fizic și zero comunitate ce deranjează. Ultima variantă nu mai este de actualitate, se proceda astfel în veacurile trecute.
Când deranjează Tradiția? Când „Tradiția” nu se vrea transformată în… „tradiție”. Când „Tradiția” devine rezistență NU în fața evoluției, ci, dimpotrivă în fața decăderii ce poartă pe chip masca evoluției.
Când deranjează Tradiția? Când devine o piedică în fața Noului? Sau când, prin trăinicia ei, Tradiția devine Cetate de apărare a identității?
Și mă încumet să răspund: când începe a deranja UNITATEA EI, nu Comunitatea însăși. Ca să distrugi legăturile ce împlinesc Unitatea, anarhizezi comunitatea. Aici e cheia. Lipsa de obediență necondiționată din partea unei comunități ( și mai grav- daca e vorba de un popor întreg) transformă Tradiția într-un real adversar în fața a tot ce se vrea/se cere impus.
Și cum îi rupi pe oameni de semenii lor? Nu le mai scoți în evidență acele elemente care îi unesc, ci le reamintești cu o constanță de tratament medicamentos acele aspecte care îi diferențiază. Le spui că acestea îi face unici, diferiți, dar de fapt introduci astfel sămânța dezbinării. Nu e vorba aici despre o omogenizare sau despre un Tipar de a fi, nicivorbă, ci de un set de valori universal valabile ce mențin Tradiția vie, trunchi pe care au putut crește de-a lungul mileniilor toate ramurile istoriei oricărui popor, nu doar pentru al nostru.
Nu ai Tradiție, nu ai trecut, nu ai “raportare-La”, nu ai repere. Îți sunt smulse Rădăcinile, nu Tăiate. Dintr-o rădăcină tăiată, tot mai există șansa unui nou răsad. Smulgerea e „soluția” optimă pentru a transforma în mentalul colectiv „Traditia” în „traditie”, adică Viul în mort.

Și cine a fost dintotdeauna Copilul, Luptătorul și Potectorul Tradiției, în forma sa cea mai pură, dacă nu el, măria sa, Țăranul român ?
Țăranul, smerit demiurg în microcosmosul său, Satul, a țesut veac după veac la pânza veșniciei Tradiției, pentru că el, în tăcerea și cumințenia trăirii amestecate cu mirul Sfinților din icoane, simtea că astfel așază cărămizi în dăinuirea Neamului său.

Acum Satul românesc suferă și Țăranul român este îngenuncheat odată cu el. Ne pierdem seva, spulberându-ne pe noi înșine într-o epocă ce oricum tinde să șteargă repere, să amestece istorii și popoare într-un malaxor al conștiințelor.
Ce e de făcut? Satul ne-a fost Acasă tuturor, celor de azi, celor de ieri; din acel bob de grâu am răsărit cu toții, sub blânda oblăduire a Țăranului, Străjer de tăceri grăitoare și de ne-lepădare de CEEA CE este. Orașul și românul său nu au voie să doarmă Acum. E vremea lor să apere ce se mai poate apăra din valorile și Frumosul primite moștenire și Testament de la străbuni. Pentru că Orașul a ieșit, odată, demult, tot de sub coaja oului-Sat.
Elementele tradiției românești au un curs natural în veacuri, plonjarea lor s-a produs în Firesc, lin și fără forțare. De aici si seninătatea și bogăția, valoarea spirituală fără-de-estimare a tot ce a însemnat cultură la români.
Elemente Traditiei se pot remarca vădit în testamentele lăsate nouă de către marile personalități ale neamului, prin operele lor. Cum ar fi dăinuit geniul unui Ciprian Porumbescu sau al lui Enescu fără de muza lor, care era însăși ființa Satului străbun, seva vieții din el? Un Creangă, un Eminescu, un Slavici, un Sadoveanu și atâtea alte suflete de înaltă ținută creatoare, din ce altă Sămânță ar fi plămădit toți aceștia crâmpee de lumi demult apuse și altele, încă ne-create, dacă nu ar fi avut rădăcina inimii strașnic înfiptă în trupul Tradiției vii, cuib de dinamism și Punct de o cosmică încărcătură al îmbrățișării Vechiului cu Noul?
Satul românesc, cel pe care astăzi nu ni-l mai însușim și deseori parcă ne e și rușine de asocierea cu bătrânețile lui, ESTE matca generatoare a tot ce avem mai nobil, sfânt și autentic în ce definește românismul. Satul, având ca Axis Mundi, Biserica. În jurul acestor concentrice cercuri de microuniversuri, s-a născut geniul poporului român.
Aici limba română a înflorit în cele mai blânde și adânci atingeri de cânt, cânt doinit la frunză, pe pajiști ce au născut nu doar flori, ci și legende, istorie, din povești cu crâncene bătălii. Dacă avem astăzi izvoare de folclor, cui le datorăm în plecăciune? Timpului? Nu. Ci Oamenilor acelor timpuri, români simpli, dar plini de trăire, uniți în simplitatea lor atât cu Cerul cât și cu pământul, suflete ce au simtit profetic, în lăuntrul lor smerit și cuminte că nu există dăinuire de Țară, de neam, independent de menținerea vie a Tradiției.
La Sat, geniul meșteșugurilor a prins glas, iar bătrânii noștri au făcut lemnul și piatra să grăiască, sub atingerea degetelor pline de bătături, dar bogate în povești . De ce păstrarea în viață a Tradiției e unită ființial de existența însăși a poporului? Pentru că, dacă ar fi să ne imaginam simbolic neamul ca și entitate, Bradul ar fi elementul vegetal cel mai apropiat de structura sa. Iar Tradiția este Rădăcina care îl fixează în trecut, asigurându-i putere, forță în Prezent, astfel încât Viitorul să FIE.
Trăim într-o lume în care armonia, dar și spiritul creator s-au menținut în mii de ani doar prin păstrarea legământului fiecărui popor cu Tradițiile sale. Iar la noi, apogeul dinamicului Frumos s-a împlinit abia când roata Tradiției s-a unit cu Credința, și ea străbună. Cele 2 nu trebuie confundate, pentru că tocmai în această independență a dăinuirii lor rezidă ineditul spiritului românesc. Nu voi intra în adâncimea subiectului, multe ar fi de spus despre manifestarea Credinței Țăranului român pe 3 piloni- Biserica, lăuntrul inimii sale și exterior, prin elemente caracteristice Tradiției. Blajin spus, cred că Tradiția a hrănit manifestarea în candid omenesc a Credintei.
Iar credința ortodoxă, coloană de infinit în structura ființei românului, a îmbrăcat Tradiția în bucurie. Sau, mai românesc spus, în voioșie. „Voioșia”, la fel ca și „dorul” este ea însăși un produs al Tradiției, al poveștii cuvântului vechi românesc și al geniului țăranului român, plămăditor de Tâlc.
Cum am mai trăi bucuria Crăciunului dacă am pierde colindul făuritor de pruncească cutremurare a ființei, deschizator de Cer prin rostul cuvintelor puse pe note; Cântecul și Omul uniți în unic grai. Colindul este Ruga românului, cea din miez de iarnă. În Colind avem unit Țăranul român cu ingerii și Sfinții.
Spunem că „Tradiția” e „traditie”, că e moartă? Dar daca ar fi astfel, cum a rezistat Colindul românesc peste decenii în care nici să gândești creștinește nu era permis, ce să mai vorbim de a Simți credința, prin așezarea ei în actul mărturisirii. Și totuși, de la moș la tânăr, de la bătrână la copilă, s-a purtat mai departe colindul ca pe un veșnic prunc, în fașa vremurilor. Acesta este testul adevărat al Viului- dăinuirea în pofida oricăror obstacole. În prag de Crăciun, mergeți în casele frumosului Ardeal, în Maramureș, în materna Moldovă, în buzunar de Muntenie cu Oltenie îmbrățișate, în Dobrogea cea scăldate de ape, și veți auzi cu inima 1 singur cânt care le unește pe toate: colindul.
Și mănăstirile noastre, amprente ale smereniei amestecate cu solemnitatea divinului, cât forfot lăuntric, creatoare și vindecătoare emoție, ne dăruiesc prin colindul unit cu rugăciunea. La Mănăstirea Oașa, de exemplu, frumosul Sfintei Sărbători a Nașterii Domnului se trăiește încă din aripa toamnei. În acea tindă de rai, de cer întrepătruns cu pământ, nu cântă colinde doar monahii sau tinerii veniți cu sutele din țara și din toate colțurile lumii, ci întreaga Natură: brazii, izvoarele, tot acel mirific peisaj devine un Colind prin însăși trăirea oamenilor ce se regăsesc laolaltă uniți de frumosul, de viul Tradiției încununate de Credință.
Credința, străbuna credință ortodoxă este Seva Tradiției românești. De aceea se și lovește frenetic în Credință. Vlăguiești credința, rupi omul pas cu pas și de Tradiție. Îl rupi de el însuși, de fapt. La români, după cum frumos spune Părintele Pantelimon Șușnea de la Schitul „Ioan Evanghelistul”, metocul Mănăstirii Oașa, „Sărbătorile sunt un porți către veșnicie”. Voi reveni asupra acestor străbune Chei de Tradiție românească în ceasul luminos al Nașterii lui Hristos, când poporul acesta sărbătorește Nașterea spre Bucurie, dar și începutul Drumului spre Răstignire, prag al Învierii.
Așadar, vă „MULȚĂMESC”, pentru a nu vă „mulțumi” doar. Avem Tradiție și în cuvântul românesc, dintru începuturi atins de dalta sensurilor adânci. Sufletului Cornel Constantin Ciomâzgă îi datorez de-criptarea acestei taine de vindecător cuvânt. Folosim des cuvinte vechi, regionalisme, dar le mai știm rădăcinile? Acest „MULȚĂMESC” din bătrâni e ca aburul pâinii fierbinți, crescută în roată, scoasă pe plita cuptiorului văruit de vremi. E unirea în hora cuvintelor dintre „mult + îmi + escu”, adica “mult îmi ești”.
Să ne iubim Tradiția, să o lăsam să FIE. Atâta timp cât ea trăiește, neamul întreg va dăinui (liber). A crede în viul Tradiției înseamnă a-ți asuma identitatea, nu doar a o cunoaște. Ea devine parte din tine.
Rămâne săparea în noi înșine, pentru a căuta răspunsul. Și unde se aude mai fidel adevărul, altundeva decât în Tăcere?
Tăcerea întru trezire să ne fie, însă!

Irina Stroe

Sursa articol: https://evz.ro/referendumul-familie-ceasul-alegerii.html?fbclid=IwAR2X4EFZToRbyz5X07g1L0_HgNCqsEdNhAnodSvdUG9ZrKQUJTTPKp_qkdw&v=347635&page=1

„Unde sunt cei care nu mai sunt? S-au ascuns în lumina Celui nepătruns.” Nichifor Crainic-

de Irina Stroe

“ Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când își urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când și-l trădează, să se gătească de pedeapsă.
Dumnezeu nu cade! Noi cădem, nu Iisus! Dar căzand noi din creștinism, ni se pare că a căzut creștinismul. Ni se pare că a căzut altcineva, nu noi! “Părintele Arsenie Boca

Februarie 1985, Gara Sinaia.

Un bătrân înalt, cu ochelari în lentile fumurii și barba albă, ușor adus de spate, părând a aștepta pe cineva. În juru-i, câteva măicuțe. Peron, gară mică, cu suflu de munte, voce de stâncă – grai de sirenă a trenurilor care vin și care pleacă. Trenuri ale gării. Și Trenuri ale Vieții. Lângă ei, o tânără familie căreia nici prin gând nu îi trecea pe cine aveau alături. Fruntea bătrânului Monah se ridică, cerând mânuța care prinde a se întinde timid, mână de copil de 3 ani ce se uita uimit la ramele ochelarilor ce tăinuiau ochii bătrânului, până când acesta își lăsă ochelarii în jos. Acea clipă irepetabilă pe scara vieții s-a împlinit atunci. O maică le șoptește tinerilor părinți, luându-i deoparte, numele Părintelui călugăr, „să rețină ei pentru mai târziu, să spună fetiței când va crește”. Copilul, însă, a rămas cu privirea Părintelui încrustată acolo unde nici mirarea, nici Timpul însuși nu își cere jertfă de uitare- în inimă .
A fost întrebată deseori: “ Ce culoare aveau ochii Părintelui?” Dar copilul nu a reținut Culoare, ci Lumină; trăirea copilului de atunci, tradusă prin înțelegerea adultului de peste ani. Avea să afle mai târziu, când pășise în adolescență, că acolo, în gara mică dar mustind de istorie a Sinaiei, îl întâlnise pe Părintele Arsenie Boca.
*
Să scrii despre Părintele Arsenie Boca, e ca și cum ai trudi să cunoști miezul inimii unui Munte, doar urcându-l. Nu e de ajuns doar să urci Muntele. Trebuie să-l simti, abia mai apoi începe înțelegerea. Dacă privim viața Părintelui limitându-ne la balanța analitică a minții, cu inima adumbrită la buzunarul cugetului, ne vom „îmbogăți” cunoștințele doar cu o nouă epistolă despre un Părinte monah oarecare, călător în secolul ce tocmai a trecut.
Dar daca lăsăm inima să simtă și să înțeleagă taina lucrării Parintelui, lucrare cu unică Rădăcină de credință ortodoxă străbună, vom pătrunde cele de nepătruns doar cu rațiunea: muntele Cărării Împărăției pe care Părintele Arsenie Boca a lăsat-o testament timpului are inima de izvor. Izvor de munte rece și grăitor a Trezire.
Spunea curat Părintele Arsenie: “Dumnezeu nu poate fi dovedit cu mintea nici că există , nici că nu există. O bucată de fier rece, bună și ea la ceva nu-ți poate dovedi existența focului, până ce ea însăși nu e roșie ca focul. Cam așa e și cu mintea omului, cât privește puterea, dar și neputința ei. Când făptura omului va fi străbătută de credința în Dumnezeu, adică de o siguranță interioară mai puternică decât valoarea mărturiilor sau tăgăduirilor rațiunii, făptura sa va fi lumină și minune între oameni.”
Născut pe 29 septembrie, 1910, la Vața de Sus, județul Hunedoara, Părintele a urmat Liceul Avram Iancu din Brad, fiind șeful de promoție al generației sale. Un ceas purtător de adânc simbolism, atât în plan spiritual, cât și istoric, va fi cel de la finalul celor 4 ani de liceu când, în urma ceremoniei, alături de profesori și elevi, Zian Boca planta Gorunul lui Zian, unit în legământ de credință și mucenicie cu Gorunul lui Horea, și el în apropierea Țebei.
În 1933, tânărul Zian absolvea Institutul Teologic din Sibiu, dar aplecarea sa spre pictură și desen îl determină pe Mitropolitul Nicolae Bălan să îl îndrume spre urmarea cursurilor la Academia de Arte Frumoase, în București. “Desenând și pictând, mi s-a descoperit că omul nu e doar carne, sânge , oase, ci există și Altceva. Inspirația nu ține de materie, de rațiune”, avea să povestească mai târziu. Iar harismele sale în pictură, mistică și trăirea simbolurilor hristice au rămas amprentate în icoanele realizate și mai ales în pictura Bisericii Sfântul Nicolae, de la Drăgănescu. La București a participat și la cursurile de Mistică creștină, ale Profesorului Nichifor Crainic.
A urmat o perioadă de trei luni în care Părintele Arsenie se retrage în Athos, spre aprofundarea vieții monahale, De la Muntele Athos, Părintele Arsenie și Părintele Serafim Popescu au adus manuscrise ale Filocaliei pe care Părintele Dumitru Stăniloae le-a tradus și publicat, ajutat de Părintele Arsenie Boca, pe care l-a numit ctitor al Filocaliei românești. Primele 4 volume ale Filocaliei poartă macheta coperților realizată de Părinte. La Mănăstirea Brâncoveanu a creat o puternică mișcare filocalică împreună cu credincioșii din ținuturile făgărățene, care s-a extins apoi în toată țara, cum observa Nichifor Crainic, martir, mărturisitor și mare om de cultura pentru care Părintele a avut mereu o admirație deosebită. .La această mișcare participa inclusiv studențimea universitară. Părintele a reușit să atragă și sprijinul tărănimii românești, care, desi trecea prin marea criză a anilor ‘46, de sărăcie si tulburare social-politică, în urma valorificării cerealelor din propriile culturi, au adunat un număr necesar de abonamente astfel încât primele volume din Filocalie să poată fi tipărite cu ajutorul oamenilor simpli, români ai Satului.
Acesta este un moment istoric pentru cultura românească, când oameni din popor, alături de studenți au făcut cauză comună cu nume mari ale culturii, pentru promovarea valorilor de credință, de neam, pentru dăinuirea lor. Remarca Părintele Dumitru Stăniloae: “Programul Părintelui Arsenie? Prin ceea ce a făcut din sine, Părintele este el însuși o vie restaurare a celui mai autentic duh orthodox.”
Pe 3 mai 1940, Părintele este tuns în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, fiind primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brîncoveanu. „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu și frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieți.” au rămas încrustate în timp cuvintele Părintelui.
Numele călugăresc de Arsenie a fost ales pentru semnificația sa, model duhovnicesc fiind Avva Arsenie, care urmase taina tăcerii, spre desăvârșirea interioară. Pentru scurte perioade, 1939-1940, poposește la Chișinău, unde deprinde tehnica metaloplastiei în pictură. Iunie 1940, perioada în care România cedează Basarabia Uniunii Sovietice, îl găsește pe Părinte în Chișinau. A rămas de atunci o relatare cum că Părintele urmărea de pe peronul gării pe românii basarabeni care, mâhniți, încercau să ocupe ultimele locuri în trenuri. Povestea Părintele că deodată a aparut lângă el un bărbat care purta pe chip o adâncă suferintă, privind la acei oameni. Părintele a dorit să-și împartă păinea cu el, considerându-l unul dintre cei care urmau să urce în trenuri. Când s-a întors cu pâinea în mână, omul dispăruse. Părintele a rămas cu adâncă mirare după această întâmplare și l-a numit pe acel bărbat apărut de nicăieri și dispărut nu se știe unde “Omul Durerilor”, trimițând simbolic la Chipul lui Iisus Hristos. Astfel, prin lucrarea de adâncime în faptă și rugăciune, părintele Arsenie a revelat lumii că, spre deosebire de Om, Dumnezeu aude și glasul celui care tace.

Anul 1942 este pecetluit de o întâlnire minunată între Părintele Arsenie Boca și viitorul Părinte al Bucuriei de la Mănăstirea Brâncoveanu, Arhimandritul Teofil Părăian, pe atunci tânărul Ioan, în vârsta de 13 ani. De la Părintele Teofil Părăian ne-a rămas o mărturisire completă despre personalitatea și harul Părintelui Arsenie Boca:
„ Aveam 13 ani și m-am gândit să mă fac călugăr. Am auzit că la Sâmbăta era o mănăstire restaurată de Mitropolitul Nicolae Bălan, cu un Părinte de o viață deosebită, era vorba de Părintele Arsenie Boca. Nu am putut rămâne la Mănăstire atunci,nu aveam vârsta și nici pregătirea. Dar Părintele Arsenie a vorbit cu mine ca cu un om mare, m-a învățat Rugăciunea inimii, rugăciunea pe care a răspândit-o Sf.Grigorie de Palama, cea cu care se mântuiesc călugării. Și am plecat. Au trecut anii, cu Părintele Arsenie nu m-am mai întâlnit timp de 23 de ani. În 1965 m-am reîntâlnit cu Părintele la București, lucra la Ateliere de pictură ale Patriarhiei. Și știti ce mi-a spus atunci? Că teologie nu fac numai credincioșii, ci și păgânii pot face teologie. Că sunt atâția care fac teologie și nu sunt teologi. Deci, cine este teolog? În Filocalie, teolog este cine se roagă. Părintele mi-a spus să caut, să am cunoștința pe care ți-o dă Dumnezeu, nu pe care o găsești tu, căutându-l pe Dumnezeu!
Părintele Boca a fost un om excepțional, un dar de la Dumnezeu, cu o înzestrare nativă. A fost un om care s-a realizat și printr-o largă cultură, adâncă, nu a avut numai cultură teologică, ci și una laică, a urmat cursuri de pictură și de medicină. A avut o perspectivă aparte.

Cei care nu au înzestrarea și cultura Părintelui Arsenie nu pot fi apropiați de Parintele. El a avut un stil anume, al lui, de lucru, de gândire și de îndrumare pe care nu l-au avut ceilalți care s-au format în șabloane. A fost de o altă structură, de altă agoniseală spirituală. Părintele a fost deosebit de toți ceilalți Părinți îndrumători de viața spirituală. Dar a fost îngrădit în posibilitatile lui de propovăduire. Nu i s-a mai permis să se manifeste în libertatea cu care, dacă s-ar fi manifestat, ar fi putut realiza mult mai mult.”
Părintele Teofil nu l-a mai întâlnit pe Părintele Arsenie de atunci, însă plecarea în veșnicie a Părintelui Arsenie în 1989 a pecetluit în chip de neînțeles legătura de suflet dintre cei doi Monahi. Părintele Arsenie nu a avut această libertate a manifestării misionare, dar amploarea lucrării de propovaduire a Părintelui Teofil în toată țara, mai ales printre tineri, a explodat frumos. Foc viu de traire, dupa anii 1990. Ca o predare de ștafetă s-a petrecut totul. Pentru ca, mai apoi, Părintele Teofil Părăian să fie miezul Bucuriei organizării multor tabere pentru tineri, tabere cu temă istorico-culturală și religioasă, atât la Mănăstirea Sâmbăta de Sus,cât și la Mănăstirea Oașa. Părintele Teofil era invitatul special al taberelor de muncă și rugăciune organizate încă de când parte din obștea Mănăstirii Oașa era la Mănăstirea Poșaga. „Concluzionând, pot spune clar: Parintele Arsenie Boca e cea mai puternica personalitate bisericeasca pe care eu am cunoscut-o personal. Am cunoscut pe multi, dar ca Parintele Arsenie, nu cunosc pe nimeni. Clar.” ( Părinte Teofil Prăian). În 2009 avea să se mute în veșnicie si Părintele Teofil, iar tradiția Lucrării duhovnicești, dar și de educație istorică, de artă și de cultură merge mai departe vie prin Obștea Mănăstirii Oașa și tinerii ei care anual vin cu miile la Oașa și Găbud ( Metocul Mănăstirii Oașa), ducând mai departe amintirea, flacara și învățătura celor doi Monahi.

Memorabilă rămâne întâlnirea cu părintele Arsenie și pentru Principesa Ileana, mezina Reginei Maria si a Regelui Ferdinand, devenită calugăriță la rândul ei, în 1967 și punând în același an bazele unei mănăstiri ortodoxe în SUA, la Ellwood City, Pennsylvania. Aceasta a ajuns la Mănăstirea Sâmbăta în 1947 pentru a-l cunoaște și a-i asculta predicile. Cu acceptul Mitropolitului Bălan, Principesa îl invită pe Părinte la Castelul Bran unde va ține cuvântări pentru apropiații Familiei Regale și pentru personalul medical din Spitalul “Inima Reginei”, înființat de Principesă în memoria mamei sale, Regina Maria. Principesa s-a străduit să găsească soluții pentru a putea ramâne în țară, dar având în vedere contextul politic, la începutul anului 1948 a trebuit să părăsească România. În memoriile sale cuprinse în cartea „Trăiesc din nou”, a păstrat vie întâlnirea cu Părintele Arsenie, căruia îi și trimite o scrisoare de mulțumire, numindu-l „o lumină în viața ei.”: “(…)Acolo, în micuța mănăstire Sâmbăta, ascunsă în inima codrului întunecat, în bisericuța albă ce se oglindea în lacul montan ca de cleștar, am întâlnit un călugar ce practica ‘rugăciunea inimii’. Pace și liniște profundă domneau în Sâmbăta acelor timpuri; era un loc al tihnei și al tăriei;
Revenind la cursul vieții Părintelui Arsenie, încă din 1943, Părintele Dumitru Stăniloae remarca amploarea mișcării duhovnicești de la Sâmbăta de Sus. Dar în același an intră și în atenția Securității. Între 1945-1948, începe drumul de mărturisire în mucenicie a Părintelui Arsenie, fiind anchetat de Securitate la Făgăraș, Râmnicul Vălcea, Brașov, sub acuzațiile participării active la Mișcarea Legionară, Părintele delimitându-se de fiecare data de orice curent politic al epocii. Prima arestare are loc la Mănăstirea Bistrița, unde Părintele obișnuia să țină cuvântări. “ Noi am ales un Drum, nu? Încercările trimit la scopul căutat, iar suferința nu este o pedeapsă nedreptă, ci este un ocol în drumul pe care noi l-am ales. Răbdarea este cea mai puternică armă împotriva răului. Să aștepți să ajungă la tine gândul lui Dumnezeu înseamnă să faci din suferință cel mai puternic învățător.” Astfel încerca Părintele Arsenie să îl mobilizeze psihic si sufletește pe călugărul Ieronim Ștefan în momentul mutării lor de la Vâlcea la București, de către Securitate. Preotul Ioan Comșa povestea că Părintele Arsenie a fost un stâlp de lumină pentru toate acele suflete chinuite întâlnite în închisoare, de o verticalitate morală și o profunzime a cugetului ce i-a eclipsat, uneori și înspăimântat , pe cei responsabili cu desfășurarea anchetelor,dar și pe gardieni. Acuzația de implicare directă a Părintelui în Mișcarea Legionară, pretext care a constituit și argumentul principal al tuturor celor 3 arestări, a slujit presiunii continue de a controla și de a diminua activitatea spirituală a Părintelui Arsenie, considerată a fi în detrimentul „democrației populare”.

De asemenea, adunările mari de tineri de la Mănăstirea Brâncoveanu, în jurul Părintelui Arsenie, au post percepute ca fiind un real pericol pentru planul socialist de formare al Omului Nou. Mai mult de atât, Părintele îi educa pe tineri, pregătindu-i pentru o viata de Familie în duh creștin, păstrând viu legământul triadic între Biserică, Familie și Neam.
La Mănăstirea Prislop, este adus în 1948 de către Mitropolitul Nicolae Bălan, lăcașul de cult fiind într-o stare jalnică, părăsită fiind în ultimii 3 ani de călugării greco-catolici ce viețuiseră aici. Este numit Stareț al Mănăstirii. După ce în 1950, Mănăstirea Prislop este transformată în mănăstire de maici, iar Părintele Arsenie rămâne doar duhovnicul Mănăstirii; în 1951 este ridicat de Securitate din nou și este dus la Canal, fiind eliberat în anul următor. Șederea la Prislop nu va fi însă de durată, pentru ca în 1955 este din nou ridicat și anchetat la Timișoara, urmând 6 luni de detenție.
Începând cu 1959 urmează a treia etapă din Drumul Părintelui Arsenie. I se interzice să mai slujească, fără a fi însă caterisit, și va fi urmărit sub numele de cod Bratu, până la sfărșitul vieții. Mănăstirea Prislop este desființată, prin actul Episcopiei Aradului, rezultat al presiunilor puterii politice comuniste- Decretul 410. Decizia de interzicere de a mai sluji ca și preot va fi anulată abia în 9 noiembrie 1998. Însă credincioșii l-au căutat și cu mai multă stăruință pentru cuvântul său și starea de pace pe care o simțeau în prejma sa. În 1961, este angajat ca pictor la Biserica Sfântul Elefterie Nou, din București și la Atelierul de Pictură al Patriarhiei. În 1968 începe minunata lucrare la Biserica Sfântul Nicolae, din comuna Drăgănescu, de lângă București. “Capela sixtină a ortodoxiei românești”, “o smerită mărturisire orodoxă de credință exprimată plastic”, sfințită pe 2 octombrie 1982. Mărturisirea Părintelui Daniil Stoenescu descrie curat, clar și onesc Rostul și Sensul minunatei plămădiri de culoare, mistică, simbol si har în pictura bisericii de la Drăgănescu: “Pictura de la Drăgănescu exprimă ea însăși <o frumusețe dintr-o altă lume>, după cum spunea chiar Părintele Arsenie Boca într-o referire la icoanele împărătești de la Mănăstirea Prislop.”
Este o “Cărare a Împărăției” tradusă și desfășurată în imagini unice, cum nu regăsim în nici o alta biserică din România sau din lume. Pictura de la Drăgănescu nu este una obișnuită, Părintele nelimitându-se la reperele programului clasic de iconografie. Pe lângă scenele biblice regăsite în celelalte biserici, găsim aici compoziții ce vizează pe Omul prezentului, cadre cu un vădit simbolism profetic, în note de cateheză.
În toată această perioadă, până în 28 noiembrie 1989, când Părintele încetează din viață la Sinaia, drumurile Părintelui Arsenie se desfășoară între Drăgănescu și o casa din Sinaia, unde maicile alungate de la Prislop încearcă să se reorganizeze și să formeze un așezământ mănăstiresc. După alungarea maicilor de la Prislop, ele au încercat să păstreze permanent legătura cu Părintele Arsenie și cu Maica Zamfira, Stareța Mănăstirii Prislop,în scopul menținerii unui duh monahal. În toată această perioadă, cei doi aveau deja domiciliu forțat în București. Casa de la Sinaia, achiziționată cu ajutorul banilor strânși de măicuțe de la cei care îl cunoscuseră pe Părinte este locul unde Părintele se retrăgea pentru rugăciune, pentru a scrie și a picta. Aici iau naștere icoanele care împodobesc catapeteasma de la Prislop și de la biserica Drăgănescu. Ultimele scrieri ale Părintelui au fost adunate și publicate de măicuțe în cartea „Îngerul cu cădelniță de aur sau Omul îmbrăcat în haine de in.” E puțin spus că Părintele Arsenie Boca a fost iubit de oameni, fie că îi întâlniseră ca Preot,în șederea din Mănăstiri, fie în perioadele de detenție sau de urmărire permanentă, în așa zisa libertate. O mărturisire anume, de la Centenarul nașterii Părintelui Arsenie, cuprinde chintesența emoției de a-l fi cunoscut: “ E foarte greu să exprimi lucruri care sunt de neexprimat. Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui pe tine, simțeai, știai, nu știu de unde știai, nu știu cum simțeai, dar erai sigur că te privește lumina. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulți- că te privește lumina. Tot sufletul plin de înțelepciune, plin de credință, plin de dragostea pentru om, toate acestea erau în privirea lui. Prezența Părintelui pentru cei ce-l aveau alături însemna trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui. Dar era și foarte aspru. Însă în acea lumină, până și asprimea părea dulce. Cine a trecut prin ceva similar poate să înțeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt”

Plecarea Părintelui în veșnicia Împărăției pe care încă de pe pământ a surprins-o, fie în pictură fie prin puterea cuvântului, s-a împlinit sub semnul unui Mesaj rămas viu, foc nestins lăsat testament:
“Trebuie să vă întăriți spiritualicește, ca altfel viața vă va fi moartă, chiar dacă vă merge numele că trăiți. Luați exemplul de la Ștefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriți sufletește ținea pe tătari la Nistru și pe turci la Dunăre. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu. Vor cădea și cei aleși. Vă vor cerne.
Dacă plec, de acolo de unde mă duc, vă ajut mai mult!”

Irina Stroe

Sursa articol: https://evz.ro/arsenie-boca-paralizant.html?fbclid=IwAR13MS1-QXOZdjPsaBvdqLB6eVDA9Dgib_7MboqoU_CHbmLzVSBUON67CGU

ITO- „Cel mai frumos lucru în Biserica lui Hristos este să fii curajos” ( Partea a 2-a)- Alexandra Jelea

de Alexandra Jelea

Cei care au făcut posibile toate acestea au fost cei 300 de voluntari care au muncit din greu pentru ca evenimentul să păstreze farmecul edițiilor anterioare. Dar întru Bucurie a fost munca. Iată cum arată ITO prin ochii voluntarilor:

„Dacă ar fi să definesc într-un cuvânt ce-a însemnat ITO acela ar fi „dăruire”. ITO 2018 înseamnă „noi”, pentru că am fost o echipă, în primul rând, și din punctul meu de vedere una foarte bine organizată, omogenizată; și chiar dacă au apărut unele mici probleme de organizare pe alocuri, doamna profesoară Carmen Jinariu, care a fost sufletul organizării voluntarilor, a reușit să pună la punct ultimele detalii. Toți organizatorii și toți voluntarii s-au implicat foarte mult și i-au primit cu entuziasm pe participanți. Eu am avut în primire grupul de la Alba Iulia și pe parcursul celor patru zile le-am fost gazdă și sper că le-am fost o gazdă bună. Noi nu știm dacă totul a ieșit bine, dar un lucru știm, că neam dăruit întru totul și am făcut tot ce ne-a stat în putință. Părintele Constantin Necula ne-a spus că cel mai frumos lucru în Biserica lui Hristos este să fii curajos și cred că ITO 2018 a însemnat curajul tinerilor de a fi frumoși, pentru că în societatea noastră trebuie să ai curaj să fii frumos și să te întorci ca tânăr spre valorile autentice. ITO 2018 a demonstrat că românii sunt frumoși”. (Alexandra Jelea)

Ioana Oană: „Sibiul a prins aripi și s-a însuflețit mult mai tare”
Am fost implicată în multe proiecte de voluntariat, dar nu la un nivel atât de mare. Lucrul cu oamenii este dificil pentru că este greu să cazi de acord cu toți, să-i înțelegi pe toți, dar cred că este și cel mai frumos. Am avut foarte multe de învățat, într-un fel așteptam să ne eliberăm, să treacă totul cu bine, să avem certitudinea că lucrurile au mers bine, dar în același timp, conștientizam că îmi va fi foarte dor de echipă și de oamenii cu care am lucrat. Au fost câteva săptămâni și luni încărcate în care ne-am tot întâlnit și am făcut ședințe și cred că asta o să-mi lipsească. Zilele acestea, Sibiul a prins aripi și s-a însuflețit mult mai tare și cred că asta a venit din partea oamenilor, care au venit la noi și care ne-au fost oaspeți. A fost o atmosferă foarte plăcută și liniștitoare. Chiar dacă la liturghie eram 3.000 de oameni, a fost o liniște de care aveam nevoie după atâta agitație și muncă”.

Ionuț Stăncelu: „Am văzut foarte mulți oameni care au plecat fericiți”
„Pentru mine a fost o experiență inedită, datorită faptului că am fost participant la ultimele două ediții de la București și de la Iași. Am văzut ce înseamnă să fii participant și bucuria pe care am văzut-o pe chipurile colegilor mei, când am plecat de la Iași, miam dorit foarte mult să o aduc și pe chipurile celor care au venit la Sibiu acum, când noi am fost gazde. Eu am fost coordonatorul voluntarilor responsabili cu masa, o echipă de 35 de oameni, și au fost ca un vis ultimele zile, pentru că n-am fost aproape deloc prezent la evenimentele care s-au desfășurat, fiind mereu implicat în servirea mesei. Acum sunt foarte curios să văd, când ajung acasă, cum s-au desfășurat conferința, marșul, pentru că nu am ajuns deloc la ele, dar mă bucur foarte mult că astăzi, în Catedrala Mitropolitană din Sibiu, am văzut foarte mulți oameni care au plecat fericiți și acest lucru m-a impresionat până la lacrimi și m-a făcut să cred că mi-am atins scopul și că am reușit să-i mulțumim pe acești tineri care au venit la noi”.

Patricia Cătănescu: „O bucurie trăită frumos”
Întâlnirea Tinerilor Ortodocși de anul acesta de la Sibiu a fost pentru mine o experiență unică deoarece am avut ocazia să văd lucrurile altfel decât ca participant. Ca voluntar, am descoperit bucuria lucrului în echipă, împlinirea revărsată din munca pentru ceilalți, am avut șansa să mă cunosc mai bine în relația cu cei din jur.

Cred că în aceste zile am învățat ce este încrederea! Ca lucrurile să mearga bine, trebuia să înveți să ai încredere în cei din jur, în tine și mai ales, în Dumnezeu.

„ITO a însemnat libertatea tinerilor, veniți din țară și de peste hotare, de a-și exprima credința, valorile și bucuria în Hristos. Mai mult de atât, a însemnat o bucurie trăită frumos, în armonie și unitate, care înflorește în sufletele însetate de adevăr și nu se mai stinge niciodată. ITO a însemnat speranța! Speranța că într-o lume cum este cea în care trăim, credința încă este vie în inimile, cugetele și purtarea tinerilor și este manifestată într-un mod atât de firesc și liber. În aceste patru zile am remarcat cu uimire că împlinirea era proporțională cu implicarea. Cu cât te implicai mai mult, cu atât și bucuria creștea! Bucuria astfel acumulată nu poate fi tainuită și ea se revarsă sub formă de zâmbete asupra tuturor celor din jur, pentru că astfel, într-adevăr, „Împreună să fim una!” Totul a fost un mare zâmbet al tinereții”.

Sursa articol: https://evz.ro/cel-mai-frumos-lucru-in-biserica-lui-hristos-este-sa-fii-curajos.html?fbclid=IwAR0xFzSIQSLLYwV2OsMfvqcsQFnItSX8FA2xAMm7Zs3HNFT_gez8GxE3EHY&v=347635&page=2

ITO – Bucuria de-a-Fi-laolaltă întru Hristos ( Ana Maria Cucoranu )- partea 1

de Ana Maria Cucoranu

Sufletul românului, încă din primele veacuri ale existenței sale, s-a născut prin simplul „a fi”, iar împrejurimile contextuale i-au fost pilon spre „devenire”.

Așa cum un copil nou venit pe lume își desăvârșește personalitatea în dependență de factorii externi care îi marchează fiecare pas, așa se întâmplă și cu tânărul în societate. De aceea, se poate afirma cu certitudine această năzuință înnăscută și sete a românilor spre Frumos, care nu a cunoscut o perioadă de „devenire”, ci a existat dintotdeauna în firescul său. Frumosul despre care vorbim și-a extins ramurile precum un arbore în plină vitalitate, cuprinzând o arie largă de obiceiuri și ocupații, a căror sevă roditoare s-a unit într-un singur dor de Cer: dorul veșniciei nebiruite. În acest context, darul poveștilor reprezintă una din ramurile pe care Dumnezeu a înzestrat-o cu multă autenticitate, imprimându-i specificul românesc.

Zâmbetul românului

Călătorind în timp și spațiu, prin vicistitudinile veacurilor, observăm că românul are un farmec al său: nu uită niciodată să zâmbească, scoțând la iveală o tainică poveste, cu izvoare adânci ce își prind rădăcina direct în inimă! Și astfel, printre atâtea file de miracol etern, s-a născut un nou crâmpei de viață, expresie a setei de identitate și de sens. S-a născut Întâlnirea Tinerilor Ortodocși (ITO) din toată lumea, care are loc în fiecare an începând cu 2014 în România, acest spațiu al spiritualității ortodoxe și al frumosului atemporal, în care periplul sensibilității și al bucuriei își caută calea în sufletele tinere.
Povestea ITO
De ce ITO? De ce România? Aceste doua cuvinte adunate laolaltă dau naștere unei schimbări, unei renașteri în sfera „românescului” de altădată. ITO constituie o emblemă veridică a viitorului țării noastre, care trezește la viață trecutul mâncat de moliile uitării și ale indiferenței. Credeam probabil că în România tinerii au uitat de multă vreme miezul tradiției, au uitat cuvintele acestea prăfuite de modernizare: neam, popor, patrie.

Dar uite că în oceanul istoriei, otrăvit de atâtea vitregii ale sorții, se scrie o poveste alcătuită din trei cuvinte: Întâlnirea Tinerilor Ortodocși. Un eveniment? Un fenomen? Da. Un eveniment care a devenit un fenomen și care, prin curajul tinerilor, a scos la lumină sămânța ce șade tăcută în pieptul fiecărui „pui de român”.
Vezi acum oferta!

Povestea ITO este despre Libertate, despre Unitate și despre Dragoste. Ea se află în chip de taină la o răspântie de drumuri, hrănindu-se cu dor din toate cele trei izvoare îmbătătoare. Ea iese la iveală cu smerenie, iar an de an atrage tot mai mulți tineri care împărtășesc aceleași idei și aceleași idealuri.
Spunea, cândva, Mircea Vulcănescu faptul că „Pentru fiecare din cei care avem temeiuri să ne simțim români, neamul se-nfățișează ca o chemare”. La acest început de veac 21, pare că generația tânără a trecut din „Toamna Adormirii” în „Primăvara Învierii”, descoperind lumii că în inima ei arde o chemare nevăzută, iar această năzuință spre credință și spre firescul lucrurilor de altădată începe să se materializeze. Haideți să aflăm CUM!

Amintiri irepetabile
ITO s-a născut cu binecuvântarea Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și a luat mai întâi chip în frumosul Maramureș, mai exact la Baia Mare, în 2014, unde a avut loc prima ediție.
Fiind un eveniment reușit și cu rezultate pozitive, povestea a mers mai departe cu curaj, ajungând o tradiție anuală, mult râvnită de tinerii din întreaga lume ortodoxă. ITO a poposit mai apoi la Cluj, sub tema „Tinerii ortodocși împreună pentru viitorul Europei”. Arhiepiscopia Clujului a participat la acest proiect cu ocazia faptului că, în 2015, orașul din inima Ardealului a fost numit „capitală europeană a tineretului”. Astfel, evenimentul a constituit o premieră pentru întreaga lume ortodoxă, dând tonul următoarelor ediții desfășurate cu bucurie la București și la Iași.
Prinţul Charles, declaraţii INCENDIARE: „Căsătoria cu Diana a fost o ENORMĂ greşeală, o AFACERE de STAT”
Statul-Paralel nu există, nu moare și nu se predă! Editorial de Dan Andronic
An de an, fiecare întâlnire s-a caracterizat prin statutul ei de originalitate și de diversitate, imprimând în sufletele participanților amintiri irepetabile. Tinerii, în număr de peste 2.000, vin mereu din toate părțile lumii, cu tradiții și obiceiuri deosebite: Republica Moldova, Grecia, Bulgaria, Cipru, Rusia, Serbia, Ucraina și alte țări.

Adevărata libertate ține de capacitatea de a fi împreună cu El
La București, tema întâlnirii a fost „Iisus Hristos- Bucuria Vieții”, prin care tinerii au înțeles că drumul ființei umane, deși este anevoios și țesut cu greutăți, ascunde în sinea sa o bucurie nemuritoare a cărei unic izvor este Hristos. În 2017, evenimentul a avut loc la Iași sub titlul „Tânărul în căutarea libertății”, pregătind temele care au urmat să fie valorificate la Sibiu anul acesta.

În acest context, Părintele Profesor Constantin Necula a evidențiat că „Libertatea și iubirea nu răspund la întrebarea „CE?”, ci la întrebarea „CINE?”, iar răspunsul este Hristos. Adevărata libertate ține de capacitatea de a fi împreună cu El în permanență. Adevărata libertate înseamnă să îl ai pe Hristos”. Părintele Profesor ne împărtășea înainte de desfășurarea ITO 2018 că prin această mișcare de inimi, întru credință, tinerii ortodocși adunați din toate colțurile lumii vor trăi și vor simți că „Dumnezeu este Bucurie, Unitate, Sfințenie și că Liturghia este un Dar prin care toate acestea se restartează în conștiințele noastre”.

„Frumusețea va salva lumea”
Programul întâlnirilor periodice s-a întins pe un interval de patru zile încărcate cu activități, în care fiecare participant a ieșit din sfera temporalității și a pășit în veșnicie, în spațiul numit „acasă”. Sentimentul încercat de majoritatea a fost bucuria de a se simți membru al unei familii uriașe în care oriunde îți arunci privirea, la o bătaie de inimă, găsești un frate care împărtășește aceeași dragoste de Dumnezeu și de Unitate. O frază definitorie ar fi afirmația lui Dostoievski: „Frumusețea va salva lumea”. ITO ne-a înfățișat an de an bucuria sfântă a Unirii și a Unității, care aduce la lumină frumosul chip al Ortodoxiei. Ce poate fi mai plăcut decât a păși într-un loc aflat sub semnul egalității și al bucuriei? Spunea un cântec intonat de tineri: „Iată cât este de bine să stăm ca frații împreună!” Emoție, asumare și dragoste. Trei pietre de temelie pentru viitorul țării.

În cadrul fiecărei ediții ITO, programul cuprinde ateliere de comunicare și o conferință organizată, unde tinerii au ocazia să își exprime propriile opinii în legătură cu temele alese. Discuțiile sunt foarte utile prin rolul lor de a contura o conștiință vie, de a trezi în suflete responsabilitatea și implicarea noastră în viitorul societății. Pe lângă acest aspect, dezbaterile au și caracter informativ, oferind o paletă largă de idei și concepte utile.
Vezi acum oferta!

Cele mai impresionante momente au loc la deschidere, când fiecare eparhie înmânează steagul în fața mulțimii, dar și în timpul marșului organizat în orașul respectiv. Atunci înfloresc în piept emoția și bucuria de a fi român , de a reprezenta România! Fiindcă fiecare pas făcut este o pagină înscrisă în istoria noastră, fapt ce va avea răsunet peste ani!

„Jurnal de călătorie”
Prin urmare, Întâlnirea Tinerilor Ortodocși reprezintă un miracol, un fenomen amplu al sufletului tânăr aflat la o vârstă a expansiunii, în care setea de iubire și căutarea sensurilor pierdute îl fac să-și regăsească strămoșii, tradiția și patria străbună exact acolo unde nu a căutat niciodată, direct în inima sa.
Aceste rânduri sunt doar începutul unui serial în 3 episoade despre ceea ce înseamnă ITO pentru România, dar mai ales plenar, pentru întreaga trăire și simțire ortodoxă.
Cu inima vă invităm să parcurgem împreună următoarele 2 pagini de „jurnal de călătorie” într-ale sufletului, pagini ce vor cuvânta despre Bucuria ITO 2018, Sibiu. (Ana-Maria Cucoranu)

Sursa: https://evz.ro/ito-bucuria-de-a-fi-laolalta-intru-hristos.html?fbclid=IwAR2OY1gJEAX-CvSMnnSbeJdqSTEaCmWlwAvMnc9YG4Pa0P934BdFRlVJDWo&v=347635&page=2