Pur şi simplu, ne-am împlinit la Oaşa!

Ţara asta a noastră are atât de multe locuri frumoase ce merită vizitate, dar parcă unele mai mult ca altele cresc în frumuseţe, acolo unde vieţuiesc şi oameni care încă mai cunosc şi trăiesc în bucuria comuniunii şi cultivă curăţia gândului. La 40 de km de Şugag, inima Ardealului, unde te conduce astăzi unul dintre cele mai spectaculoase drumuri ale României – Transalpina, se află Mănăstirea Oaşa, de al cărei nume îşi leagă împlinirea sufletului sute, ba chiar mii de tineri. Şi nu numai…
(Ramona Bandrabur)

Şi sufletul meu (tânăr) s-a lipit de Oaşa de când prietenii mei mi-au tot povestit, de fiecare dată cu un entuziasm debordant, trăirile lor din taberele studenţeşti organizate de părinţii de acolo, dar mai ales după ce i-am şi auzit cuvântând pe Părintele Stareţ Iustin Miron şi pe Părintele Pantelimon în conferinţele organizate de ASCOR – Asociaţia Studenţilor Creştin Ortodocşi Români, i-ar cuvintele lor mi-au intrat la inimă. Am simţit chemarea să merg negreşit să văd, să simt, să cunosc, să trăiesc eu însumi propria mea experienţă a întâlnirii cu Oaşa. Şi iată că Dumnezeu mi-a deschis calea…

Tema taberei naţionale de cultură de vară ce poartă numele marelui duhovnic al ţării noastre, Părintele Teofil Pârâian, să fie dedicată în acest an cinstirii memoriei unui alt mare duhovnic, Părintelui Constantin Galeriu, de la a cărei trecere la Domnul se împlinesc în vara aceasta 10 ani. Şi Dumnezeu a rânduit aşa, în chip minunat, să se şi organizeze!
TABĂRA DE VARA DEDICATĂ PĂRINTELUI CONSTANTIN GALERIU
A.S.C.O.R., filialele Timişoara, Oradea, Alba-Iulia, Craiova, Liga Studenţilor din Timişoara, Cluj şi Oradea, Asociaţia ProTinereţe Alba, Organizaţia Tinerilor din Sibiu, Biserica Sf. Silvestru din Bucureşti şi Asociaţia Părintele Galeriu organizează în perioada 19 – 28 iulie Tabăra Naţională Studenţească „Pr. Teofil Părăian” la Mânăstirea Oaşa, judeţul Alba.
Anul acesta, tabăra are o ediţie specială, dedicată personalităţii extraordinare care a fost, Pr. Constantin Galeriu, unul dintre cei mai importanţi învăţaţi şi duhovnici ai Bisericii noastre, preot şi profesor de teologie la Universitatea din Bucureşti şi din 1990, vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Programul taberei va cuprinde 7 zile consecutive de conferinţe în cadrul cărora vor fi abordate teme care l-au preocupat pe Pr. Galeriu în mod special, precum ştiinţă şi teologie, slujirea în viaţa publică, crez naţional şi credinţă ortodoxă, Biserica şi sănătatea morală a societăţii, evocări şi mărturii etc.
Printre invitaţii care vor susţine aceste conferinţe se numără Î.P.S. Irineu, arhiepiscopul Albei, Pr. Conf. Dr. Constantin Necula, Pr. Dr. Cristian Galeriu, Pictor Acad. Sorin Dumitrescu, scriitorul şi etnologul Costion Nicolescu,editorul şi scriitorul Răzvan Codrescu, Dr. Pavel Chirilă, Monahia Siluana Vlad, Monahul Moise şi mulţi alţii. Participarea în tabără este gratuită, cazarea şi masa find asigurate de mânăstire, pe baza încrierii de către organizatori, în limita a 200 locuri disponibile.
O scurtă prezentare a locului.

Până nu demult, aici, la Poalele Munţilor Şureanu, era un loc sălbatic, aproape neştiut de lume, dar de o frumuseţe care greu îşi găseşte egal, la întâlnirea dintre văile împădurite şi râul Frumoasa care alimentează lacul Oaşa, format prin construirea în era comunistă a unui baraj. Cea mai apropiată localitate de mănăstire este Şugag, a judeţului Alba, aflata la 40 de km, iar drumul care le uneşte are şi el frumuseţea lui aparte, traversând bătrânele păduri de foioase şi mai sus pe cele de brazi ce împrejmuiesc lacul. Biserica Mânăstirii Oaşa are două hramuri, fiind închinată Adormirii Maicii Domnului (15 august) şi Sfântului Mare Mucenic Pantelimon ( 27 iulie).
Un mic istoric al taberelor de la Oaşa
Frumuseţea şi liniştea locului, izolarea faţă de lume, fac parte din atracţia pe care Mănăstirea Oaşa o exercită asupra pelerinului care se nevoieşte până aici, dar mai mult de atât, hrana spirituală pe care vizitatorii o găsesc din belşug şi felul în care se îmbină în modul cel mai firesc munca, rugăciunea, cuvântările duhovniceşti şi activităţile culturale, este cu adevărat ceea ce oferă mai bun, şi într-o formă aparte, Oaşa.

Părintele Pantelimon de la Oașa
Părintele Iustin, ca şi Părintele Pantelimon şi încă mulţi dintre vieţuitorii obştii sunt foşti ASCOR-işti de frunte în vremea studenţiei lor la Timişoara şi au rămas în continuare cu iubire dar şi în faptă alături de acesta organizaţie studenţească, asumându-şi sarcina nu tocmai uşoară de a iniţia un proces educativ complex şi autentic, prin intermediul acestor tabere gratuite pentru tineri, de anvergură naţională.
Istoria acestor tabere începe în vara lui 1995, încă de când Părintele Iustin Miron era stareţ la Schitul Poşaga. Părintele Teofil Pârâian, duhovnicul obştei de tineri monahi, toţi cu formaţie intelectuală, venea de la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus şi susţinea câte două conferinţe pe zi şi avea o bucurie nemărginită în dialogurile cu tinerii. A fost nelipsit în fiecare tabără, chiar şi după ce acestea au fost reluate la Mănăstirea Oaşa atât spre bucuria participanţilor dar mai ales a organizatorilor, care mai aveau astfel ocazia să-l aibă lângă ei pe duhovnicul lor. Din 2010, după plecarea la Domnul a Părintelui Teofil, taberele de vară au purtat numele părintelui, în semn de cinstire pentru dăruirea cu care a participat.
Începând din 2008, numărul taberelor organizate într-un an a început să crească, la fel ca şi numărul participanţilor. Acum, se organizează 6 tabere pe an, şi la Oaşa şi la metocul din Găbud, din care 4 tabere naţionale, de credinţă şi cultură naţională, în fiecare dintre anotimpuri, si două tabere mai restrânse, de fotografie, toate centrate pe descoperirea identităţii.
Mărturii
Mai multe detalii despre cum se desfăşoară efectiv aceste tabere mi-a împărtăşit Oana Prajea, una dintre cele mai active ASCOR-iste din Oradea, acum absolventă a Facultăţii de Litere şi membru în comitetul de organizare al taberelor de la Oaşa.
„Programul este unul foarte intens, ziua începe înainte de răsăritul soarelui, la ora 3.00, şi se sfârşeşte la apus, dar şi folosul nostru e pe măsura jertfei . Frumos este că în toate lucrările pe care le ai de făcut nu eşti singur, ci împreună cu ceilalţi, iar asta te face să nu mai simţi greutatea. Se leagă prietenii, oamenii au sufletele deschise. Şi aici învăţăm, prin ascultările pe care le primim, că fiecare din noi avem datoria de a face ceva pentru celalat, de lângă noi. Dragostea pe care o simţim din partea părinţilor de aici şi deschiderea lor de a ne oferi răspunsuri la toate întrebările pe care le avem, ne dă forţă, ne oferă repere. Aici m-am simţit împlinită, şi nu numai eu, ci toţi studenţii şi tinerii cu care am fost în tabără, şi tot vin din 2006, pentru că aici am descoperit ce înseamnă să trăieşti normalitatea în relaţiile dintre oameni. Părintele Iustin a reuşit să ne integreze atât de bine în viaţa obştei, îmbinând munca cu rugăciunea, aspectele practice ale vieţii cu cele duhovniceşti. Azi trăim într-o lume nebună, dar aici la Oaşa totu-i normal. Pur şi simplu ne simţim împliniţi, gustăm bucuria comuniunii”.

Părintele Teofil Pârâian și Părintele Stareţ Iustin Miron
Lucrurile acestea sunt posibile pentru că vieţuitorii mănăstirii care se ocupă de tineri sunt toţi călugări cu studii universitare, cei mai mulţi cu două sau chiar trei licenţe în domenii din cele mai diverse precum ingineria, artele frumoase, medicina, literele sau conservatorul şi bineînţeles teologie, dar şi cu înaltă trăire duhovnicească, căci cei mai mulţi dintre ei l-au avut ca îndrumător în tainele Filocaliei pe Părintele Teofil. Până şi amprenta glasului Sfinţiei Sale le-a lăsat-o moştenire, împreună cu dragostea şi bucuria pe care le simţea de fiecare dată în preajma tinerilor şi a oamenilor în general.
„Oaşa este o mânăstire a tinerilor, unde se formează caractere puternice, pregătite să înfrunte orice greutăţi ale vieţii cu capul sus şi cu iubire. Tinerii care vin aici nu se vor ruşina niciodată că sunt români, pentru că îşi cunosc valorile, mai spune Oana. „Pentru noi, viaţa se împarte în două: înainte de Oaşa şi după Oaşa”.

Sursa articol: https://viatacurata.com/ne-am-implinit-la-oasa/?fbclid=IwAR38F4Z7qQyZUOqKPYnxxF_SrVsk7SRRSPyN2tcFww0E8Ji_UB7QqzwER8g

Punți peste Timp

Primavara anului 2008 …organizasem o conferinta cu Teofil Paraianu la Chisinau, a fost prima si ultima lui vizita in Basarabia..si una dintre doleantele sale daca tot ajunsesera prima data pe taram basarabean a fost „sa mergem in vizita la Grigore ..sa mai stau la povesti cu el”…si asa am ajuns, insotindu-l pe parintele Teofil, acasa la Grigore Vieru .

Mulțumim, Valeriu Leapciu, pentru darul acesta de imagini, de cuvinte și, mai presus de toate, de adâncă emoție, Punte peste Timp.

Părintele Teofil și poetul Grigore Vieru.

Valeriu Leapciu- https://www.facebook.com/valeriu.leapciu

Însemnări de călător. Mărturii din inima Basarabiei

Dacă părăsești Chișinăul și te îndrepți spre Nistru, la 82 de km de capitală, ajungi într-un sat micuț din raionul Dubăsari, care poartă numele țăranului Axente, primul locuitor al sătucului Oxentea.
Acest loc părea a fi îndepărtat și totuși atât de aproape. În copilărie învățasem de la bunicul că distanța poate fi măsurată cu pașii. Un pas însemna un metru. Deci dacă făceam șase pași de la ușa casei până la pomul din curte, însemna șase metri. Dar bunicul făcea doar trei! În mintea mea se născuse ideea că unitățile de măsură depind de cel care măsoară. Mai târziu, am descoperit că distanța poate fi apreciată și altfel. O calculăm cu mintea, o vedem cu privirea, o percepem cu inima. Așa simțeam eu Basarabia, la o bătaie de inimă!

La prima vedere, nimic neobișnuit. O simplă așezare omenească la malul Nistrului nu stârnește prea multe curiozități. Mai apoi, intrând în sat, observi un peisaj pitoresc al vieții de la țară, adâncit în negura timpului, dar încă fremătând de sete și de dor. Taina satului era îngropată însă în tăcere și aștepta să fie descoperită.
Am pornit pe uliță la vale și am ajuns în centrul satului. Întretăiat de râpe adânci și înconjurat de câmpii deluroase, Oxentea este străbătut de drumuri pietruite și case tradiționale. Am observat că în Moldova, predominanța culorilor albastru și verde este una semnificativă. Casele și gardurile erau înviate de aceste nuanțe care dezvăluiau într-adevăr frumusețea simplității. Printre inscripții și modele vechi, casele fremătau, tăinuind mărturiile unor oameni care au scris istorie, nu cea din manualele școlare, ci o istorie vie, udată cu lacrimi și cu sânge.

Am continuat să merg. Glasul copiilor anima peisajul. Erau glasurile dulci și vesele a unor copii săraci, dar ascundeau candoarea aceea care lipsește tinerilor de la oraș. S-au oprit cu mine la biserica ” Sfântul Nicolae”, fondată în 1779 și închisă pentru o perioadă de comuniști. Exceptând picturile realizate complet diferit de cele românești și de clopotele vechi, m-a impresionat cimitirul din spate. Cruci de piatră, neînsemnate, acoperite de buruieni…constituiau un vechi cimitir, al eroilor fără nume. Unii probabil au căzut în război, alții din cauza foametei…Numele lor sunt scrise în cer și uitate aici pe pământ, de aceea l-am numit ”Cimitirul eroilor fără nume”.
Tocmai atunci era o nuntă. Mireasa și mirele, ieșind dn biserică se îndreptau spre casă, iar de o parte și de alta a drumului stăteau sătenii, întâmpinându-i. Câtă bucurie și câtă participare sufletească! Copiii, respectând obiceiul, aruncau apă cu petale de trandafiri în fața celei proaspăt căsătorite, simbolizând viața care curge precum izvorul.Un amalgam de emoții îmi cuprinseseră sufletul. Unde au dispărut toate aceste frumuseți? Le descopeream aici, într-un colț uitat de lume și de modernism.
Se înnopta, iar eu m-am oprit în ograda lui nenea Grișa, unul din locuitori. Am început să povestim lângă biblioteca sa pe care o constituise în tinerețe. Un țăran simplu cu drag de ”cetit”. Mi-a arătat un volum alb și subțirel cu un mic istoric al satului. Erau mărturii ale celor deportați în Siberia sau descrieri legate de foametea instaurată de sovietici în 1946-1947. Covârșitor.
Înainte de a pleca în România, m-am urcat pe dealul de lângă sat pentru a vedea Oxentea. O îmbrățișa Nistrul cel bătrân și înțelept, martor la toate încercările istorice prin care au trecut moldovenii. Tabloul din fața mea îmi aducea aminte de România de altădată, mai exact de lumea satului, acel univers restrâns plămădit pe credință, obiceiuri și muncă. De aici ne tragem, am luat ființă și am fost înzestrați cu o frumusețe nebănuită. Suntem liberi și trăim în libertate datorită celor dinaintea noastră care au luptat pentru un ideal. Sunt bătrânii noștri, aceia care stau în ”Cimitirul eroilor fără nume” și care au lăsat în urma lor un tezaur elocvent prin jertfa lor, prin cultură și prin lucrul mâinilor.

Într-un anumit fel, simt că prezentul ne aparține. Noi suntem cei responsabili de neamul românesc. A venit timpul să fim mărturisitori, iar prin lucrarea noastră să se simtă că ”iubirea de țară” nu este o expresie învechită, să se adeverească faptul că cei care uită istoria, riscă să o repete și că prin Dumnezeu, totul capătă un sens.

Eu mărturisesc fără constrângere că în Basarabia am găsit o bucățică din România și m-am simțit acasă. Noi suntem toți una, atât de diferiți și atât de asemănători totodată!
Am coborât de pe deal și m-am îndreptat spre marginea satului, la stația de rutieră. Pe șosea…nicio mașină. Era o liniște efervescentă, care îmi șoptea civinte mari. Mă aflam la o răscruce de drumuri: dacă o luai în stânga, mergeai spre Chișinau, iar drumul din dreapta continua șirul micilor sate de pe malul Nistrului. Acest drum pustiu era străjuit de o parte și de alta de numeroși nuci bătrâni care își plecau crengile, îmbrățișând pământul. Era dimineață. Moldovenii începuseră munca la câmp. Cu papucii înnegriți de glod, cu picături de sudoare pe frunțile încărunțite și cu mâinile bătătorite, țăranii lucrau bucuroși, mulțumind lui Dumnezeu pentru darul unui nou răsărit de soare, unui nou început.

Caracterul lor mi se părea, dacă nu ciudat, atunci cu totul neobișnuit! Cu trecutul însângerat în spate, cufundați în sărăcie și îndurerați de grijile vieții, basarabenii continuau să zâmbească, să se bucure de prezența unei raze de soare și să guste veșnicia din gesturi mici. Să fie oare acesta țăranul basarabean? Nu. Acesta este țăranul român din Basarabia! Am surâs încrezător. O bătrânică dintr-un sat, ”babușka”, după cum o numeam, mi-a spus odată o vorbă înțeleaptă. ”Ce făceați când nu mai puteați să îndurați?”; ”Ei, ce sa fac? Mutam greutatea de pe un picior pe altul și mergeam mai departe.”
Am urcat și eu în rutieră. Am mers mai departe, lăsând în urmă o poveste, a cărei esență am păstrat-o vie în lăuntrul meu, fără a putea uita cuvintele lui Grigore Vieru:
” Mângâierea noastră e limba română. Mângâierea noastră e credința în Dumnezeu. Mângâierea noastră în Basarabia este credința în Dumnezeu.”

Ana Maria Cucoranu, noiembrie 2017

30 septembrie 1990- Sfintirea Bisericutei de lemn, de catre I.P.S Andrei Andreicut

„Astăzi, 30 octombrie, se împlinesc 27 de ani de când Î.P.S Andrei Andreicuț, pe atunci Arhiepiscop al Alba Iuliei, a sfințit bisericuța de lemn a Mănăstirii Oașa. (30 septembrie 1990)

Dacă aveți fotografii sau amintiri legate de istoricul mănăstirii, trimiteți un email la adresa: contact.manastireaoasa@gmail.com . ”

Sursa:

https://www.facebook.com/SfantaManastireOasa/

@SfantaManastireOasa

 

Bucurie pentru Suflet

O Frumusete de marturisire si de invatatura.

De anul trecut ( ca data a interviului) , dar este ETERN actual, prin tot ce cuvanta Parintele Iustin.
Cu Rabdare, urmariti ,

e minunat interviul. De Suflet, pentru Inima si spre Trezire.