„ În om se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai şti să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor, care deodată vin ca o apă umflată de ploaie, revărsată peste mal.” spune atât de frumos doamna Ileana Vulpescu. Simțămintele ei mi-au fost reazăm de cuvânt pentru ultimul nostru popas, în 3 săptămâni de profundă și vibrantă călătorie în Muntele vieții unei prințese devenită monahie, Prințesa Ileana.
Pe 5 ianuarie 1909 intra în această lume principesa, iar la 21 ianuarie 1991, la unison cu finalul călătoriei noastre în timp, se năștea în ceruri monahia Alexandra.
Dacă Regina Maria a dăruit țării un chip viu, trăitor, fiind o Româncă nu prin vorbă, nu prin sânge, ci prin fapte, în Ileana s-a oglindit mama, Regina, mentorul, și aceasta fără ca personalitatea să îi fie umbrită.
Acest moment de revelație, când, cutremurat, realizezi că, deși știai tot despre tine și drumul tău, te trezești că nu îți era cunoscută esența misiunii tale, s-a împlinit pentru Ileana în durerosul moment când a fost exclusă dintre cei prezenți la Curtea de Argeș, la Parastasul Reginei Maria. A fost atunci acea batere de toacă în inimă, ce se Aude și se simte o singură dată în viață, când Ileana a realizat că nimic din ceea ce trăim nu este în van, totul are un Rost și rostul este chiar rostuirea existenței noastre. Era plânsă, dar fericită, pentru că înțelesese care îi era menirea următorului pas, că fiecare verigă a lanțului nu o încătușase, ci dimpotrivă, o adusese tot mai aproape de Dumnezeu. Această revelație i-a dat putere în anii ce au urmat, când statul comunist a început un atac furibund asupra ei și a familiei, iar Regele Mihai era și el înstrăinat de ea.
În 1945, din cauza antipatiei sistemului față de germani și austrieci, copiilor mari ai Ilenei li se ia dreptul la a primi educație în instituțiile statului. Cei 3 mai mici au putut rămâne la școala primară din Bran. Ileana decide să își înscrie fiul cel mare la Academia Militară, iar după acceptul primit cu mari insistențe, îi trimite Regelui Mihai o scrisoare de mulțumire pentru susținere. Contrar așteptărilor, Regele Mihai dă ordin ca Ștefan să fie dat afară din Academia Militară. În fața acestei decizii, Ileana a ales să se roage: “ Facă-se Voia Ta, Doamne! Dacă Ștefan trebuie să urmeze cursurile acestei școli, să rămână acolo. Dacă însă nu e bine, să plece de acolo și să se întoarcă acasă.“ Principesa a cerut, însă, primirea în audiență de către Regele Mihai, în semn de pace.
Ne aflăm astfel în acest punct al istoriei: suntem în preajma Crăciunului, nămeți și drumuri blocate de zăpadă pe alocuri, Ileana se află față-n față cu Regele Mihai. Cutremurator ceas, mult amânat de comuniști, când, stând față în față, amândoi descoperă că au fost mințiți, li se furase și modificase corespondența ani de zile. Acel Crăciun din an 1945 a fost cel al adevărului și al împăcării între Ileana și Mihai. Ștefan a putut urma studiile în Academia Militară, iar Principesa avea să exclame cu bucurie: “Eram din nou împreună, așa cum fusesem dintotdeauna în gânduri și în simțire.“
Au urmat ani grei. Comuniștii urmăreau întreaga Familie Regală, dar în special pe Ileana, pentru că i se știau acțiunile de sprijin pentru refugiații politici, elita intelectuală și pentru oameni ai clerului. Tensiunea ajunsese la asemenea cote încât fiecare membru al familiei primise câte o pastilă de sinucidere, pentru momentul în care puteau fi arestați de comuniști. Se știa îndeajuns că acel moment va fi sinonim cu debutul torturilor pe toate planurile. Nu s-a ajuns, însă, la o astfel de alegere, iar Ileana a confirmat mai târziu că, și dacă ar fi fost arestată, credința în Dumnezeu și educația primită de la mama sa, Regina, n-ar fi lăsat-o să recurgă la acest gest. < Se știa bine că, odată arestat, nimeni nu scăpa de tortură. La fel de bine se știa că deținuții de vază erau expediați în Uniunea Sovietică, unde torturile erau pentru ei mai “rafinate”, adică chinuitoare.>
În tot acest timp, cu sacrificii majore, reușește să termine ambele aripi ale Spitalului „Inima Reginei”, cea de pediatrie și de obstretică, iar personalul medical devenise parte din familia ei. În același timp, își implica copiii în toate acțiunile ei, astfel că, sub supravegherea unor cadre medicale, Maria Ileana și Alexandra, 2 dintre fiicele Ilenei, au condus Secția de pediatrie. Au urmat ani de lipsuri, de distrugere și de răsturnare de valori, guvernul comunist punând presiune pe toate instituțiile și oficialitățile, spre a promova „viața cea perfectă” în noua structură de stat.
Când în 1946, zona Branului a fost lovită de epidemia febrei tifoide, autoritățile au refuzat să confirme starea de fapt, Ileana fiind nevoită să apeleze direct la ministrul sănătății. La începutul anului 1947, Principesa află că a fost aleasă conducătoarea echipei de distribuire de alimente, donație din partea Președintelui Statelor Unite, Harry Truman. Ea a cerut ca transportul să fie destinat zonei Neamțului, unde, în 1918, petrecuse împreuna cu mama sa un timp de neuitat, în satele moldovenilor cu mănăstitile lor rupte din Rai, cum avea să spună mai târziu Ileana. Emoția a ajuns la climax când, odată ajunsă, localnicii au recunoscut-o și au primit-o în lacrimi de dor și recunoștință atât pentru ea, cât și în amintirea Reginei Maria. În sate, mănăstiri și schituri, oriunde ajungea cu pachetele de alimente, oamenii o întâmpinau cu aceste cuvinte: „Vă mai amintiți, Domniță..?”
Notorietatea Ilenei creștea fără ca ea să-și fi dorit aceasta. Oamenii o iubeau și a ajuns rapid dușman nr.1 al poporului pentru comuniști. Anul 1947 a fost anul exilului celui lung. Voi așeza în pagină fărâme de zguduitoare trăiri, descrise de Principesa însăși, care, alături de familie, a mers la mormântul mamei și al fratelui ei mic, Mircea, pentru ca apoi sa părăsească țara, în convingerea că nu se va mai întoarce. “ Am îngenunchiat pentru ultima dată în altarul inimii mamei și ne-am rugat în liniște, în adâncul sufletului. Luasem o cutie frumoasă, veche, din metal de pe una din mesele din castel, și am umplut-o cu pământ românesc, așa cum îmi aducea mama, când îmi nășteam copiii. Din tot ce am adus cu mine din țară, acea cutie e lucrul cel mai de preț.”
La plecare, tot personalul Spitalului și pacienții i-au condus plângând. Nota Principesa în Memorii: “Mă gândeam adesea dacă, înainte de a muri, ai timp să te uiți în jurul tău. Îmi spuneam: n-o să mai vezi niciodată aceste locuri. Acesta e sfârșitul. Atingi lucrurile acestea pentru ultima data, vorbești cu oamenii aceștia pentru ultima data. Îți iei rămas bun, dar nu ai parte de ușurarea de a te despărți și de trup în același timp, ci trebuie să-l iei cu tine și acesta este lucrul cel mai greu: să pornești cu tine însuți la drum în astfel de condiții.“
Principesa a simțit că, la plecare, să lase toți banii pe care îi avea la ea celor din jur: oameni simpli, țărani atât de frumoși și iubiți și de mama sa, cadrul medical, pacienții.
Refuzul lor a fost însă înmuiat în lacrimi: “ Nu, Domnița noastră. Astăzi nu vom accepta nici un dar de la dumneavoastră. Avem doar o singură rugăminte: vreți să îngenunchiați aici, cu noi, să ne rugăm pentru Rege, pentru țară și pentru întoarcerea Alteței Voastre?”
Și a rămas vie, crunt de dureroasă și cu luare-aminte în Timp trăirea Principesei din clipele ce au urmat:
“Am îngenunchiat acolo, în câmpul plin de noroi, alături de oamenii aceia care munceau în fabrică și alături de cei care lucrau pământul și, în timp ce soarele apunea încet asupra Munților Carpați, într-o ultimă tresărire de splendoare, noi ne rugăm: Tatăl nostru care ești în Ceruri, Sfințească-se Numele Tău, Vie Împărăția Ta, Facă-se Voia Ta… “
Plecarea din România a deschis ușa exilului spre Elveția, mai întâi. Ileana rămâne în continuare dedicată educației copiilor și acțiunilor caritabile. Dar în același timp, inima îi striga: “…înăuntrul meu, partea esențială pe care se întemeia întreaga mea ființă suferise o lovitură de moarte atunci când viața mi-a fost ruptă de cea a oamenilor mei, de viața poporului meu.”
Al doilea Stat-popas pentru familia prințesei a fost Argentina. La acel moment, comuniștii români și cei ruși au stabilit o recompensă pentru prinderea și aducerea lor în țară, iar Argentina a fost singurul stat care și-a asumat riscurile adoptării familiei Habsburg. Însă nici aici nu a fost o ședere de durată; dar nici în aceste împrejurări Prințesa Ileana nu s-a oprit din a le oferi sprijin refugiaților români. Sănătatea îi devenea, însă, din ce în ce mai fragilă: deficiențele nutritive din copilărie, problemele grave la coloană, artrita o propulsau în ceasuri de disperare și de neputință. “mă simt foarte umilită că sunt așa, eu, fiica unei mame atât de puternice cum era mama mea.“ În 1950 ajunge în Statele Unite, pentru tratament, iar în 1952 își publică memoriile în cartea “Trăiesc din nou”, dedicată “tuturor sufletelor curajoase care au rămas în țară“. Peste 2 ani iese de sub tipar a doua carte, “Spitalul Inima Reginei”, în care aduce în prim plan toate trăirile, sacrificile, bucuriile din timpul ridicării Spitalului de la Bran. Arhiducele Anton se întoarce definitiv în Austria, iar în 1954 se va produce divorțul. Dar marele ei dor, cel care îi sfredelea atât inima cât și conștiința, era dorul de țară, de poporul iubit al mamei ei, pe care Ileana, la rându-i, și l-a așezat în cuibarul sufletului. Purta înlăuntrul ei un simțământ al vinei că și-a abandonat neamul.
Mărturisea Ileana într-o scrisoare: “Nu știu dacă îți poți imagina ce înseamnă să te desparți de tot ce-ai iubit și cunoscut și s-o iei din nou de la capăt, fără să poți împărtăși din trecut cu nici unul dintre cei alături de care trăiești. Este trist să nu ai pe nimeni către care să te întorci și să-i spui: < Îți aduci aminte…> Le datorez ceva celor care au rămas în țară, celor care rezistă acolo, mă gândesc mereu la ei, la faptul că ei găsesc puterea să reziste acolo- e un lucru uimitor acesta.“
Mereu optimistă și zâmbitoare pentru ridicarea celor din jur, Ileana purta o suferință în străfundurile ființei. În această perioadă de durere și de rătăcire de sine, a izbucnit flacăra ceasului mult așteptat. La invitația unui apropiat ajunge la Boston și cunoaște maicile unei obști monastice episcopale, “Sfânta Margareta”.
În 1954, principesa acceptă cererea în căsătorie a lui Ștefan Issărescu, doctor specializat în patologie și în domeniul cercetărilor medicale nucleare. Copiii, adulți fiind, încep să se așeze în vieți echilibrate și astfel, Ileana parcurge o etapă în care se bucură de pace lăuntrică, începe să își înțeleagă rostul exilului și încearcă să ajute poporul roman în afara țării aflându-se. Pe cele 2 posturi de Radio: Radio Vocea Americii și Radio Europa Liberă trimitea mesaje de speranță, de libertate în țară, dar și dialoguri purtate cu oameni ai clerului ortodox sau prezentări de texte biblice, în speranța ca, astfel, inima îi rămânea unită cu poporul pe care simtea că l-a părăsit. În această perioadă este pătrunsă și mai mult de flacăra vieții monahale și petrece din ce în ce mai mult timp în rugăciune. A împărtășit dorința ei de a alege drumul spre monahie fiului ei mai mare, Ștefan, și sotului. Dar desi copiii au susținut-o în alegerea ei, Stefan Issărescu nu a fost de acord. Din acea clipă, a știut cu claritate care îi este chemarea. La sfatul Episcopului Anthony Bloom de Suroj, după pronunțarea celui de-al doilea divorț, Ileana vizitează Mănăstirea Ortodoxă Acoperământul Maicii Domnului din Franța, care, din prima săptămână a Postului Mare al anului 1961 îi și devine cămin, cuib al sufletului.
Acelora care o întrebau direct sau prin scrisori de ce a ales aceasta cale, a monahiei, Ileana le-a răspuns printr-o scrisoare deschisă: “Am ales viața de mănăstire, scria ea, fiindcă am simțit și simt în continuare, cu certitudine, că de acum înainte aceasta este Unica și Singura cale potrivită pentru mine.” Sora Ileana s-a apropiat cu multă blândețe de celelalte monahii, iar supunerea în fața autorității nu a reprezentat o problemă pentru ea, menționând cu bucurie în memorii că: „a învățat despre smerenie de la maica Marta, despre dragostea pentru călugărie de la maica Ioana, despre tradițiile disciplinei monahale, de la maica Teodosia.”
În 1964, sora Ileana însoțită de alte 2 maici au primit permisiunea de a merge în America spre a găsi spațiu spre ridicarea unei mânăstiri ortodoxe, la dorința și inițiativa sorei Ileana. Credința sa fermă, statutul regal, blândețea și dăruirea au impresionat. Astfel, a primit binecuvântare de a construi mănăstire pe pământ american, iar Mitropolitul Irineu a acceptat să primească viitoare mănăstire sub jurisdicția sa. Terenul pentru noua mănăstire, ce va avea ales ca hram „Schimbarea la Față a Domnului,” era localizat în statul Pennsylvania, iar la început, în afara de sora Ileana nu mai exista nicio altă monahie în viitoarea obște a mănăstirii. Viața monahală a fost descrisă ca pe o “poveste de iubire”, “expresia unei chemări simțite în cele mai adânci fibre ale sufletului. Există oameni mistuiți de dorul unei experiențe profunde ale apropierii de Dumnezeu. “ Sora Ileana continuă să susțină conferințe prin care sădea semințele cunoașterii vieții monahale în America și punea accent pe miezul ortodoxiei țării sale. Înălțarea mănăstirii a presupus o dedicare totală, prezența ei pe șantier fiind imperativă, în același timp ea însăși călătorind mult pentru strângerea de fonduri. Maica Alexandra a primit denumirea oficială de maică Stareță de BunaVestire, 25 martie 1969. În 1981 se retrage din ascultarea de stareță, data fiind starea de sănătate din ce în ce mai precară. Dar continua să poarte prelegeri la centrele de rugăciune organizate de Vatra Românească.
Ca o nelumească închidere de cerc, anul 1990 vine cu o minune în viața maicii: mai poate câlca o dată pe pământul țării iubite, înainte de a pleca la Domnu. Cu mari eforturi de sănătate ajunge în România, dar cu inima plină de bucurie și lacrimi. Era iar unită cu poporul ei. În septembrie 1990, când Maica Alexandra a venit în București la invitația doctorului Pavel Chirilă, cu prilejul lansării Fundației Christiana, fosta principesă și-a reîntâlnit într-o stare de impresionantă emoție una dintre prietenele cele mai apropiate sufletului, din copilărie: Cella Delavrancea, pe atunci în vârstă de 103 ani, fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea. Cele două se întâlneau astfel, după 43 de ani de exil.
Întorcându-se în America, maica organizează expedieri de ajutoare pentru copiii bolnavi de SIDA din țară.
Când și-a dat ultima suflare pe patul de spital, maica Alexandra era în pace: țara ei era liberă, iar Dumnezeu îi dăruise binecuvântarea de a se întoarce pentru ultima oară Acasă.
„Ultima mea rugăciune este ca Domnul Dumnezeu să reverse lumina Sa asupra voastră și să vă dăruiască bucuria pe care nu o poate lua nimeni de la voi. Amin.” ( Maica Alexandra- Ileana – Testament )
Irina Petra Stroe
Sursă:
Prietenii Manastirii Oasa 