Ne aflăm în plin decembrie încadrat parcă între frontiere de aspre și tremurânde ceasuri pentru sufletul autenticului roman de odinioară- acel reper al lui “A fost odată” spre care ar trebui cu toții să ne îndreptăm privirea cugetului: 1 Decembrie, dată a unirii de granițe și de suflete și miracolul lui 25 Decembrie, Naștere a Sfântului Prunc; 25 Decembrie purtător al semnului Unirii întru credința străbună, cea întru Hristos. E acel moment al anului deschis parcă mai mult decât oricând torsului din fusul poveștii, când dialogurile poartă cu ele strămutări în veac, iar tinerii și bătrânii își împrumută din Rostul bucuriei, al înțelepciunii, al păstrării de Sens, toate printr-o profetică așezare în Timp, cea a dăinuirii de neam- dăinuire ce e unită ființial cu dăinuirea credinței străbune.
La o astfel de închipuită șezătoare a mărturiilor vă invit, spre a cunoaște un suflet oarecare, ascultându-i tremurul simțămintelor, spre a înțelege, prin acest suflet, trăirea atâtor alți tineri a căror voce Roberta devine, ca un ecou. O tânără ce pare a grăi despre ea, dar care duce cu sine și strigătul buciumului unei fărâme din generația căreia îi aparține.
Irina Stroe: Roberta, ești un suflet pe care l-am pescuit, spre a depăna -aparent- o istorisire simplă, aleasă la întâmplare, din alte mii de povești de viață. Dar îmi aduc aminte de cuvintele lui Anatole France, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1921, anume că întâmplarea este pseudonimul lui Dumnezeu atunci când nu vrea să semneze. Totul se împlinește după un sens, cu un rost bine pecetluit a priori. Vreau, așadar, să ne povestești despre cum te simți a fi, raportat la întregul proces al devenirii, al șlefuirii de peste ani. Studentă la medicină în an terminal, româncuță cu o cetate de foc în loc de inimă, copil al munților din pântec sfânt de Românie, sunt doar câteva din oglindirile pe care mulți le-au văzut în tine. Cine e Roberta, în adâncul inimii?
Roberta Rodu : În adâncul inimii mele nu am găsit nimic doar al meu. În adâncul inimii mele, am căutat, și i-am găsit pe ei. Iar ei sunt prietenii mei, din Organizația Tinerilor din Sibiu. Înainte să îi cunosc eram o moldoveancă de pe malul românesc al Prutului care a ajuns între Munții lui Iancu și care voia cu orice preț să se întoarcă acasă cât de repede. Dar Dumnezeu plănuia cu totul altceva, așa că într-o zi a rânduit să îmi atragă atenția un afiș cu o excursie la Mănăstirea Oașa, iar de atunci…cred că m-a uitat acolo. Așa am cunoscut suflete în care m-am regăsit, și care au aprins în inima mea doruri pe care nici nu știam că le am! Acolo am purtat pentru prima dată în viața mea costumul popular…și îmi amintesc cât am plâns atunci de emoție… Nu m-am simțit niciodată mai…vie. În mijlocul acestor tineri, îmbrăcată cu straiele strămoșilor noștri, am plans pentru prima dată cu dor… Atunci am aflat cine sunt.
Irina Stroe: Cum s-a petrecut această minunată unire a timpului alocat studiului, medicinei, cu viața spirituală atât de activă, de vie?
Roberta Rodu: La început, proaspăt membru fiind, m-am speriat, pentru că nu reușeam să gestionez timpul între OTS și facultate. I-am spus asta duhovnicului meu și mi-a răspuns un lucru care mi-a fost de căpătâi în toți acești ani. ”Măi! Dumnezeu nu rămâne dator!”. Atât mi-a trebuit ca să mă arunc cu tot sufletul. Și a avut dreptate, niciodată nu a rămas! În tot acest timp nu am fost singură. Prietena mea cea mai bună este în același timp și colega mea și președinta Organizației. Învățam împreună, mergeam la OTS împreună. Țin minte cum odată, pentru un examen, chiar nu am avut timp să terminăm materia, așa că eu am învățat jumătate, ea jumătate, și am luat amandouă 10. Minunile au curs lanț la examene…iar totul a mers firesc înainte. Noi cu OTS-ul, Dumnezeu cu facultatea.
Irina Stroe: Cum ați sărbătorit voi, tinerii din OTS, 1 Decembrie și cum vă pregătiți pentru sărbătoarea de Crăciun?
Roberta Rodu: 1 Decembrie a venit atât de firesc… Promovăm tradițiile și toată bogăția neamului nostru. Dar nu o facem forțat, ci firesc. Fiind noi înșine. Anul acesta, 2018, a fost cu adevărat special, și am simțit că ne-am luat cumva…și mai mult avânt, fiind anul Centenarului. Nu întâmplător s-a rânduit ca fix anul acesta să fim gazdele Întâlnirii Internaționale a Tinerilor Ortodocși- ITO 2018, adică a peste 3500 de tineri care au însuflețit Sibiul cu Bucuria lor timp de trei zile.
De Crăciun nu știu dacă am cuvinte să vă povestesc, dar o să încerc. Cum altfel să poți duce atâta bucurie?! Trebuie antrenament. În fiecare an, Craciunul ni-l petrecem în tabăra de Colinde de la Mănăstirea Oașa. Și trebuie să fii puternic să reziști la atâta bucurie! În seara de Ajun colindăm peste 250 de tineri din toată țara în jurul unei mese ca-n povești, timp de câteva ore bune care se transformă în veșnicie. Râzi și plângi…, îmbrățișezi pe cel de lângă tine din tot sufletul și dacă ai avea și mai mult suflet, și mai tare l-ai îmbrățișa! Stând la masă, îi privești pe cei din fața ta, și te miri…te miri cum poate Raiul să coboare cu totul printre noi! Dar taci, privești, îmbrățișezi, respiri bucurie și…colinzi în continuare. Apoi, din prima până în ultima zi de Craciun, ne împărțim pe cete și pornim la colindat prin țară. Prin toată România! Vă dați seama câtă bucurie e acolo?! De aceea ne trebuie antrenament, iar antrenamentul ni-l facem toată luna Decembrie colindând în fiecare zi prin Sibiu și în jurul Sibiului.
Irina Stroe: Povestește-ne de ce fiecare an e altfel, în pregătirea pentru seara de Ajun? Ca și ceas al vegherii în bucurie și rugă, e oarecum ”la fel” fiecare an, dar la nivel de trăire, se pare că Moșul Crăciun aduce cu el la fiecare treaptă de nou an și un dar de crudă și renăscută emoție. Care este sursa, matca acestui etern plus de noutate și de autentic, cand superficial privind totul, colindele sunt aproximativ aceleași? Unde e taina acestui minunat Firesc al trăirii “dincolo-de” tumultul cotidianului?
Roberta Rodu: Chiar dacă privind superficial, totul pare înscris într-un tipar…ei bine, simțirea nu are tipar. Sufletul nu se va putea niciodată sătura de bucurie. Așa ne-a lăsat Dumnezeu! Cu suflete de capacitate infinită. Tot ce e pe pământ e finit. Dar sufletul e de Sus, e infinit. Și atunci el mereu va cere mai mult, pentru că poate! Poate duce și mai mult! După ce ai trăit poate cele mai frumoase zile din viața ta, râvnești spre mai mult. Vrei și mai mult! Iar taina? E simplu…e chiar infinitul din sufletul tău.
La început suntem ca niște copii mici. Apoi, încet, încet devenim copii mari, paradoxal încercând să nu ne îndepărtăm de esență- de a păstra viu și plin de bucurie copilul din noi. Nu înțelegem prea multe, dar ne bucurăm. Și bucuria ne e de ajuns. Apoi creștem, iar bucuria începe să se cuibărească în suflet, să prindă rădăcini și să capete formă. E aceeași bucurie, nu e alta! Dar atunci începi să pricepi care e sursa bucuriei,iar atunci o prețuiesti mai mult, ești mai delicat cu ea. De exemplu, noi cântăm un colind de 8 ani: “Ce soare răsare”. E preferatul nostru, toată lumea îl știe pe de rost. Dar până anii trecuți, nu am priceput Cine e de fapt Soarele care răsare în colindul nostru, iar după ce am înțeles nu l-am mai cântat niciodată la fel. Același colind, aceleași cuvinte, același note..și, totuși, în fiecare an e rostit altfel.
Irina Stroe: Tânăra de acum, privind peste anii ce au trecut, cum înțelege rostul credinței în formarea ca adult, rostul păstrării vii de frumoasă și castă tradiție, unită cu rădăcinile neamului? Cine sau ce anume consideri că ți-a fost Daltă în această șlefuire de sine?
Roberta Rodu: Ca pe o datorie! Așa înțeleg rostul păstrării credinței și al tradiției… E ca un copac pe care-l cureți primăvara. Vor crește mlădițe noi, seva e acum proaspătă, dar se hrănește prin aceleași rădăcini. Nu poți să te rupi. Pentru că dacă te rupi, te usuci. Dacă nu ai rădăcină, mori. De unde să mai primești viață? Rădăcina e secretul. Și e datoria ta să ai grijă ca mlădițele noi care vor crește, să fie conectate la rădăcină. Altfel ai omorât toate mlădițele care-ar fi crescut după tine. Iar dalta…e duhovnicul, care încă șlefuiește. În timp ce mâna care ocârmuiește dalta, e Hristos.
Irina Stroe: La noi, la români, colindul e Sămânța de Cer, poezie a sacrului pogorâtă pe pământ. Colindul e mai mult decât vers, transcende rima și ritmul, colindul e trăire, e curgere de dăinuire prin fiecare artera a ființei acestui neam, colindul unește bolțile cu teluricul în glasuri de oameni ce simt Bucuria altfel- prin Frumosul de-a-fi-laolaltă. Ce înseamna pentru tine colindul?
Roberta Rodu: Vai, păi eu cred că prin colind vorbim cu Dumnezeu! Atât de mult îmi place cum plecăm de fiecare dată din casele oamenilor cântând: “Varsă, Doamne, har și bine, har și bine de la Tine, peste casă, peste masă, peste oamenii din casă. Varsă, Doamne, fericire, fericire și iubire, peste mari, și peste mici, peste toți câți sunt aici”. Eu cred că Dumnezeu primește colindul nostru ca pe-o rugăciune!
Irina Stroe: Un mesaj pentru tineri, Roberta. Tineri de pretutindeni, nu doar pentru cei din țară. Ca pe răvaș scris în condei ce sfidează Timpul, așa să îți rămână cuvântul și peste ani, să te poți reîntâlni, spre re-cunoaștere și re-găsire, cu propriul tău simțământ de Acum.
Roberta Rodu: Probabil le-aș zice ce mi-aș spune și mie însămi. Să aibă curaj să fie ceea ce sunt! Fiți tineri, bucuroși, umpleți de viață totul în jurul vostru! Primiți cât mai mulți oameni în suflet, pentru că asta e singura bogăție ce vă rămâne și pe care nu v-o poate fura nimeni. E atât de mult loc acolo, încât încape tot Raiul.
Și nu vă fie frică ți nici ruține să trăiți românește!
Duceți mai departe seva neamului nostru, exact așa cum ați primit-o de la cei ce ne hrănesc prin rădăcini.
Sursa- https://evz.ro/de-pe-mal-de-prut-intre-muntii-lui-iancu-.html
Prietenii Manastirii Oasa 